Soarele a apus. Demult. E întuneric. Întunericul e o lume în care nu mulți pot trăi.
Stau pe balcon. Simt un aer rece. E o atmosferă atât de frumoasă, încât uit să respir. „Stai cu mine în seara asta, mi-a șoptit Luna. Soarele te va duce acasă dimineață.”
Am acceptat.
Mă uitam în jur… Și câtă liniște era! Ce multe auzeam. Un cântec de pian. Apăsam pe clapetele albe și zâmbeam. Apăsam pe cele negre și mă întristam. Am înțeles că atât cele albe, cât și cele negre trebuie cântate împreună pentru a crea o melodie armonioasă a vieții.
Luna și-a reflectat lumina într-o oglindă. Am pășit în cameră. Am închis ochii și în mintea mea vizualizam trecutul. Vedeam durere, greșeli și dureri de cap. Am deschis ochii și m-am zărit în oglindă, unde vedeam putere, lecții învățate și curaj.
M-am întors spre Lună. Atât de singură pe cerul plin de stele… Câte povești i-am spus… Pe toate le știe.
– Ce e?
– Nimic, doar că m-am săturat să fiu eu și totuși îi rog pe zei să mă redea mie însămi.
Meditez la trecut, privesc spre viitor, iar prezentul mi se pare că e doar un vis între „M-am născut” și „Mor”.
O altă noapte apune. E o stare aparte. E un gol imens ce simt că se umple cu firmituri de gânduri. Încet, fără să scoată vreun cuvânt, Luna a plecat. Și chiar când credeam că noaptea-i pentru mine, Soarele a venit să mă ia.
Odată cu răsăritul, m-am regăsit. Inima mea bătea în ritm de pian.
ANTONIA DRIMUȘ
Antonia Drimuș este elevă în clasa XI-a A, secția Filologie – Engleză Intensiv, la Colegiul Național Onisifor Ghibu Oradea, clasa prof. Alexandru Popoviciu.
LOGO paper 