Pe tot parcursul vieții noastre, ne împiedicăm și cădem. Apoi ne ridicăm și continuăm drumul sau schimbăm direcția. Schimbăm locuri, chipuri și suflete. Ne întâlnim unii pe alții, pe drumurile pe care ne poartă propriile suflete și ne schimbăm reciproc, într-un mod iremediabil, viețile. Ne iubim, ne rănim, ne urâm, ne iertăm, ne uităm.
Azi, am deschis fereastra sufletului meu, iar dimineața care a intrat prin ea a fost un fel de revelație, către mine. Eram și înăuntrul meu și în afara mea.
Caut liniștea, dar gândurile mele fac atâta gălăgie încât gândul liniștit nu răzbește în războiul ideilor.
Vorbesc, iar cuvintele mele s-au izbit de pereți și s-au întors în pieptul meu, învelindu-se rușinate, în mantaua lacrimilor ce nu aveau fereastră să iasă.
Și fiecare cuvânt ce a cutezat să străpungă o fisură din zid a avut aceeași soartă ca celelalte: s-au izbit de liniștea înspăimântătoare a indiferenței, a singurătății inimii, în lumea unei minți în care eu nu-mi găseam vibrația.
Într-o zi am renunțat la cuvinte, și am lăsat tăcerea să se aștearnă pe inimă. Liniștea tăcerii mele devenise mai gălăgioasă ca glasul cuvintelor.
Cuvintele se retrag uneori, iar lipsa lor poate da un sens care depășește logica minții. Căci și cuvintele au suflet.
Zgomotul tăcerii mele poate suna a valuri de mare, a vânt, a praf de amintiri depus pe inimă. Sau poate suna a viață, căci doar cei ce iubesc cuvintele vor auzi zgomotul inconfundabil al inimii, ce-și odihnește cuvântul rănit.
M-a cuprins un soi de amorțeală ciudată, și mi-au dispărut toate sentimentele. Râd pentru că nu pot să plâng. Râd isteric pentru tot ce mi-a mers de-a-ntoarselea, în încercarea de a scoate cumva dinăuntru tot ceea ce în mod normal ar dispărea odată cu lacrimile.
Privesc în trecutul meu, la oamenii care au rămas acolo, și mă gândesc pe câți i-am alungat chiar eu. Pe câți i-am rănit și câți m-au rănit.
Câte prăpăstii de cuvinte au lăsat în urmă, peste care nu am sărit, ci în care m-am prăbușit dureros.
Nu am găsit niciodată drumul înapoi către ei, pentru că acest drum nu există. Nu te poți întoarce înapoi la oamenii de dinaintea dezamăgirii.
Pentru că dezamăgirea schimbă oamenii și le schimbă și sentimentele.
ANDREEA FEHER
LOGO paper 