„Tot ce sunt azi are rădăcini în clasa de la parterul din Ghibu”

Liceul, locul unde elevii își petrec o mare parte din timp, marchează o perioadă importată în viața adolescentului. Liceul, un drum al inițierii, dezvăluie adevărata noastră personalitate, experiențele cumulate pe parcursul anilor ne ghidează pașii în drumul spre maturitate. 

Adriana Știube, o fostă elevă a colegiului nostru, ne-a acordat un interviu în care a povestit despre această experiență cât și despre cum liceul și-a lăsat amprenta în viața de adult.

Povestește-ne care este legătura ta cu Ghibu. 

ADRIANA: Am fost elevă a liceului. Mă rog, a Colegiului Național. Pe vremea mea era încă liceu. Am absolvit în 2019 profilul filologie jurnalism. Am iubit totul atât de mult încât încă sunt strâns legată emoțional de Ghibu. 

Ce facultate ai urmat după absolvire? 

ADRIANA: Anul acesta am absolvit cursurile Facultății de Științe Socio-Umane ale Universității Oradea, specializarea Psihologie. 

Ce faci în prezent? 

ADRIANA: Am început un program de Master în Psihoterapie, Consiliere psihologică și Psihologie clinică și de asemenea, urmează să intru în supervizare – o perioadă de doi ani în care, sub supravegherea unui specialist, îmi voi perfecționa deprinderile dobândite în cei trei ani de facultate. Apoi, de doi ani lucrez în domeniul transporturilor ca și coordonator de transport; am încheiat recent colaborarea cu o companie unde mi-am pus bazele în acest domeniu, iar acum activez pe postul de manager de transport în cadrul altei companii. Am urmat un curs de pregătire pentru manageri la finalul căruia am fost examinată de Autoritatea Rutieră Română în două probe, urmând să primesc după promovarea acestora, o diplomă care atestă cele dobândite și care îmi permite, printre altele, ocuparea acestei funcții. Nimic nu e întâmplător – am făcut cursul strict din pasiune, și mi s-a ivit această oportunitate. Poate chiar eu am …chemat-o.  

În ce măsura se leagă facultatea absolvită de ocupația ta prezentă? 

ADRIANA: Teoretic, nu se leagă. Practic, aș spune că da. În industria transporturilor totul se mișcă extrem de rapid. Toate acele camioane sau van-uri (dube) pe care le vedem în trafic au în spate niște oameni care se asigură în permanență că totul merge bine, că marfa ajunge la destinație la timp și, cel mai important, în siguranță. Aveam 19 ani când am început să lucrez. Nu știam nimic, poate doar niște lucruri mega-bazale “furate” de la tata, care lucrează în domeniu și care știu că nu ar renunța la asta niciodată. Neștiind nimic, am pus o presiune enorm de mare pe mine să învăț cât mai mult și mai repede, să îmi fac treaba bine. A fost o perioadă foarte grea și stresantă, însă, surprinzător, am știut să-mi gestionez stresul tare bine, înțelegând că nemernicul poate fi aliatul meu, nu doar un dușman. Apoi, cred că facultatea se leagă de job-ul meu prin  aceea că m-a ajutat să înțeleg că oamenii sunt diferiți, modul lor de a răspunde la stres și oboseală e diferit, unic, le fel și modul în care își gestionează furia sau nemulțumirile. M-a ajutat să nu iau lucrurile personal. 

Povestește-ne despre perioada în care ai fost elevă la jurnalism. 

ADRIANA: O să vorbesc despre alt om, nu despre cel de azi. În clasa a VIII-a am dat admitere pentru un liceu cu program bilingv, fiind îndrăgostită de limba engleză. Ironia sau poate Dumnezeu, a făcut să fiu admisă la proba respectivă, însă media de la examenul de capacitate nu m-a ajutat; mai aveam nevoie de o sutime. Am fost admisă la Ghibu și vedeam toată povestea ca pe un eșec, fără să-mi dau seama că… așa trebuia să fie și a fost cel mai bun lucru. Zâmbesc pervers acum, când răspund la asta. 

Mereu am văzut lumea în alb sau negru, ori e cum vreau eu, ori nicicum. Dumnezeu a avut grijă să mă scufunde sub apă de suficiente ori încât atunci când ies, să văd că lumea e chiar colorată. În gimnaziu am fost victima bullying-ului; nu știu cum e azi, dar pe vremea mea era ceva normal să fii umilit într-o școală. A durut atât de tare; mama și tata nu știau de acest episod, nu am putut să le spun până când am avut, cred, vreo optsprezece ani, pentru că știam că  îi va durea și pe ei. Când a aflat mama, țin minte că a plâns; mi-am jucat tare bine rolul, ascunzând toată povestea. Azi regret, poate, fiindcă dacă ar fi intervenit m-ar fi scutit de ani în care m-am simțit grasă, urâtă, respingătoare. Mi-am lins rănile până pe la 19 ani; nu credeam niciun bărbat care-mi spunea că sunt frumoasă. Iartă-mă, am deviat prea mult de la întrebarea ta, dar copilul din mine, încă are cicatrici. Eram timidă și retrasă, iar jurnalismul m-a scos de acolo. În clasa a X-a nu aveam nicio reținere din a vorbi în fața unui public. Sunt fericită că, pe lângă asta, am cunoscut oameni talentați, buni, pasionați și i-am scos din umbră. Tot ce sunt azi are rădăcini în clasa de la parterul din Ghibu, banca a doua de la geam. Mulțumesc pentru tot!

Care sunt materialele de care ești mai  mândra chiar si dupa trecerea câtorva ani ?

ADRIANA: Poate o să par egoistă, dar iubesc tot ceea ce am scris după ce am mi-am învins temerile, nu mi-a mai fost frică să revărs totul pe foaie și văd că atât de mulți oameni se regăsesc în rândurile mele! Am primit multe feedback-uri pozitive, asta pentru că sufletele comunică, empatizează. De asemenea, cum spuneam mai sus, sunt tare mândră de interviurile pe care le-am luat diverșilor oameni talentați, sunt foarte mândră de bursa câștigată în clasa  a X-a cu ajutorul Fundației Comunitare Oradea, care a atras după sine interviuri foarte bune și complexe legate de piața muncii. 

Ce ai schimba daca ai fi din nou elev în clasa a noua? 

ADRIANA: M-aș iubi, enorm. Iubirea e cea mai mare putere de pe Pământ, dar începe mereu de la sine. Am căutat iubirea și împlinirea în oameni, i-am iubit, i-am … respirat. Dar m-am uitat pe mine. În ultimul an și jumătate, m-am iubit cât nu am făcut-o până acum. Am plecat de acolo de unde  nu am fost dorită, mi-am îndesat iubirea în geantă și am avut credința că într-o zi îi voi găsi un “acasă”.

Ce te-a făcut să alegi psihologia? 

ADRIANA: Încă de mică am fost foarte empatică; plâng des. Însă, cred că motivul real e altul: în copilărie, tata pleca des de acasă, i-o cerea munca, lipsea cu săptămânile, iar revenirile erau scurte. Pentru mine, el e totul: îmi curge prin vene, când îmi privesc ochii de fapt, îi privesc pe ai lui, îmi bate în piept și îl simt pe orice șosea aș fi, fiindcă știu că asta iubește cel mai mult. Poate că iubirea pe care o am pentru transporturi e o încercare de a-l simți mereu aproape… cine știe. Aceste plecări ale lui au fost înmagazinate de psihicul meu ca un abandon, doar că  nu știam asta, nu puteam să dau o formă alegerilor greșite în materie de parteneri de viață, nu știam de ce, prin respingere, eu simțeam atracție. Fetele tind să găsească parteneri similari tatălui, iar eu asta am făcut: bărbați indisponibili, care nu aveau timp și care mă părăseau. Sufeream ca un câine, trauma era alimentată. Facultatea în sine nu mi-a explicat asta, mi-a trasat niște fire pe care le-am despicat in mii de părți. Multe fete suferă de rana abandonului, dar nu e o sentință definitivă, se poate vindeca. E greu, e un iad, dar la final veți realiza că nu meritați să vă petreceți viața lângă un “Nu am timp”, “Tu ești de vină mereu”, “Iar începi?”. În plus, mereu am fost pasionată de partea patologică a psihicului, creierului- inclusive lucrarea de licență a avut ca și subiecți bătrânei care suferă de Alzheimer. I-am examinat prin teste specifice, am petrecut timp cu dânșii, a fost fascinant.

Care sunt cărțile fundamentale pentru tine în această profesie? 

 ADRIANA: Urăsc să citesc cărți care au legătură directă cu facultatea, îmi provoacă anxietate. De aceea, am citit foarte mult din ceea ce mi-a provocat un … brain-storming. Și aș enumera: Femei care iubesc prea mult- Robin Norwood. Nu cred că îi pot găsi egal sau rival. M-a ajutat să identific trauma pe care o am și să înțeleg că atunci când un bărbat nu mă apreciază, trebuie să plec, deși doare. O recomand oricărei femei. Apoi, aș mai aminti Creierul femeii- Louann Brizendine, Dopamina-Daniel Lieberman. Și, să nu uit, cărțile psihiatrului și neurologului român Dumitru Constantin Dulcan – sunt neprețuite, asemeni lucrărilor marelui Leon Dănăilă. Sunt foarte old-school. Am zeci (nu exagerez) de agende cu notițe de la cursuri și seminarii, pași necesari de urmat în terapii și așa mai departe, acolo revin de fiecare data când ceva îmi e neclar, nu am cărți anume unde să merg. Dacă simt că ceva nu e clarificat, mai cercetez în literatura de specialitate, ce-i drept; există multe biblioteci on-line foarte utile, ca de exemplu Library Genesis sau Enfromation. 

Există aplicații digitale în sprijinul psihologilor? 

ADRIANA: Nu chiar, să-mi fie cu iertare dacă nu le cunosc. Există site-uri, forumuri super faine, documentate care oferă un sprijin enorm, informații despre tulburări psihice, spre exemplu, criterii de diagsnostic, protocoale de intervenție ș.a. Aici aș spune site-ul celor de la APA (American Psychological Association) sau Society of Clinical Psychology. De asemenea, pe Netflix am găsit câteva video-uri cu ajutorul cărora se pot face exerciții de relaxare. Sunt drăguțe dar, evident, nu înlocuiesc ajutorul specializat atunci când acesta e imperios necesar. Sunt utile după o zi grea sau pur și simplu ca și curiozitate.

În ce măsură cunoașterea psihologiei ți-a schimbat viața? 

ADRIANA: Am învățat să ascult oamenii. E mai greu decât pare, spunea cineva că ,,Ai nevoie de ani ca să înveți să vorbești și de o viață pentru a învăța să taci”. M-a ajutat să mă cunosc pe mine, să înțeleg că stima mea de sine nu va crește dacă mă mint zilnic că sunt cea mai bună, dar de fapt nu fac nimic pentru asta. Cred că o să arunc toate cărțile de dezvoltare personală, am irosit tare mulți bani cu ele, dar fără vreun folos. Au succes pentru că mint oamenii cu așa-zise “rețete” ale iubirii de sine, împlinirii viselor. Am aflat singură, prin muncă, care e treaba cu dezvoltarea personală: fă, atâta tot, fără a te gândi cum va merge sau alte cele. Nu îndemn la teribilism, ci la îndeplinirea viselor. Orice muncă, oricât de mica, e o cărămidă la acest concept de “stimă de sine”.  În fine, mi-a confirmat că iubesc oamenii foarte mult, mi se par fascinanți, deși uneori… 

O recomandare pentru elevii care sunt pe punctul de a absolvi liceul și vor să urmeze psihologia. 

ADRIANA: Nu vă așteptați să citiți gânduri la finalul facultății, fiți gata pentru multă teorie, jocuri de rol pacient-terapeut, vizite la Spitalul de Psihiatrie, statistică (asta o să vă facă să regretați că ați dat la psiho, dar fiți liniștiți, nu e mortal, ieșiți vii) și zdruncinarea multor convingeri. O să fie fain, doar să o faceți cu drag. 

Un cuvânt pentru elevii și profesorii de la Ghibu. 

ADRIANA: Doamnelor și domnilor profesori le-aș spune un sincer mulțumesc, vă respect!  Sunt, cu toții, deosebiți, sper să nu uite nicio clipă. Domnului Ardelean, Popoviciu, Bogdan le spun că îi iubesc, știu asta, la fel cum eu știu că și dânșii o fac. 

 Elevilor le-aș spune să nu caute iubirea încă. Dacă apare, e în regulă, dacă nu, să nu o căutați cu disperare. Aveți grijă de voi, fiți blânzi, iubiți-vă, educați-vă și, deși pare un paradox, deschideți-vă aripile, luptați pentru ceea ce vă doriți, iar atunci când veți fi acolo, osteniți, veți realiza că cei mai frumoși ani au fost aceia plini de muncă și dedicare, Vă iubesc, sincer!

au consemnat ALEXANDRA CUC și ANTONIA BODIU