Ai văzut vreodată un film pe care, mai apoi, pur și simplu nu ți l-ai putut scoate din minte? Un film care te-a bântuit ore, zile sau – de ce nu – săptămâni? Care te-a tușat atât de tare încât ai simțit o nevoie imediată de a-l revedea?
Pentru mine, astfel de povești sunt Taxi Driver, Paris, Texas, Bicycle Thieves, Raging Bull, The Great Dictator și Once Upon a Time in America. Desigur, mai există multe alte filme care ocupă un loc aparte în inima mea, însă aceste șase creații cinematografice sunt printre puținele la care mă întorc mereu atunci când vreau să-mi amintesc de unde vine dragostea mea pentru cea de-a șaptea artă.
În timpul unei discuții avute cu cineva în urmă cu puțin timp, mi-a fost adresată întrebarea: „Ce face un film să fie extraordinar?” și sunt sigur că răspunsul diferă considerabil de la un împătimit de cinema la altul. Da, sunt de părere că o producție excelentă trebuie să fie scrisă, jucată, filmată și regizată în mod corespunzător, numai că, dincolo de toate aceste aspecte de natură tehnică, consider că un film cu adevărat bun trebuie să nu te lase nicio clipă indiferent, să aibă ceva care să te facă să-l revezi în permanență, să te pună pe gânduri și, cel mai important, să-ți dezgroape trăiri de a căror existență nici măcar tu nu ai fost conștient până atunci.
Acum, mă aflu în fața unui film de care m-am ferit mult timp să vorbesc. Poate și din cauza comodității, dar aș minți dacă ți-aș spune că ăsta e unicul motiv.
În realitate, mi-a fost teamă.
Și încă îmi este.
Pentru că e o impostură ca eu sau tu, cititorule, dacă ești de-o vârstă cu mine, să discutăm despre un asemenea film. Da, Once Upon a Time in America e o poveste mult prea matură pentru audiența tânără. Și sunt conștient, la rându-mi, că trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până să înțeleg și să apreciez așa cum se cuvine această operă desăvârșită.
Totodată, simt că îmi revine responsabilitatea de a aduce în față filme care, cred eu, merită vizionate și despre care, din păcate, încetăm să mai vorbim.
Îți spun din start (dacă mai e nevoie) că ăsta nu e un film de văzut în familie sau în cuplu. Nici înainte de culcare. Așază-te undeva confortabil, în liniște, și înarmează-te cu multă răbdare, fiindcă patru ore și unsprezece minute nu sunt deloc puține. Fii pregătit pentru o poveste cu adevărat cruntă. Și lasă arta să vina peste tine.
Despre ce e vorba
Once Upon a Time in America prezintă povestea prieteniei, iubirilor și trădărilor din existența de aproape jumătate de secol a unor gangsteri evrei din ghetoul newyorkez.
David “Noodles” Aaronson
Pus pe fugă în urmă cu mai bine de treizeci de ani pentru că și-a turnat tovarășii poliției, un mafiot celebru în anii douăzeci iese din ascunzătoare și se întoarce în Manhattan, unde e nevoit să-și înfrunte fantomele trecutului.
1968
Noodles primește o scrisoare anonimă prin care este înștiințat că locul în care sunt îngropați vechii săi prieteni urmează să fie vândut și i se cere să facă aranjamentele necesare pentru reînhumarea lor. Însă mesajul e unul cât se poate de clar: „Te-ai ascuns la capătul pământului, dar noi tot te-am găsit. Știm unde ești. Pregătește-te.”
Leone și „visul american”
La douăsprezece septembrie o mie nouă sute șaizeci și patru, regizorul italian Sergio Leone (sub pseudonimul Bob Robertson) deschide seria „westernurilor-spaghetti” cu Per un pugno di dollari / A Fistful of Dollars, prim voleu al unei trilogii continuate cu Per qualche dollaro in più / For a Few Dollars More și Il buono, il brutto, il cattivo / The Good, the Bad and the Ugly. „Am abordat genul cu multă dragoste, cu multă ironie și am pus în prim-plan grija pentru autenticitate. În ceea ce privește violența filmelor mele, care mi-a fost adesea reproșată, ea era principala dimensiune a acestei perioade din istoria Vestului”, declara Sergio Leone.
„Raportat la westernul american, din westernul italian dispare motivul biblic al frontierei și cel al călătoriei colective spre pământul făgăduinței, al călătoriei ca experiență morală. Astfel, călătoria, căutarea, întoarcerea, vendetta sunt motivate mai ales de bani”, considera criticul de film Gian Piero Brunetta.
Filmele lui Leone dezvoltă o influență stilistică puternică, iar semnătura acestuia – juxtapunerea gros-planurilor cu planurile de ansamblu (vezi secvența răfuielii finale din The Good, the Bad and the Ugly) – ajunge să fie preluată de nenumărați cineaști.
Necunoscutul Clint Eastwood, care de aproape zece ani încercase (fără succes) să-și facă un nume la Hollywood, se vede propulsat peste noapte la rangul de star. Tema muzicală a lui Ennio Morricone, emblematică pentru acel gen de filme, proliferează spectaculos în următorul deceniu (peste opt sute de titluri realizate de regizori mai mult sau mai puțin obscuri). Numele „Sergio Leone” traversează până și continentul american, iar entuziasmul generat de filmele sale, cu preponderență westernuri, face din cineastul italian un adevărat colos al vremii.
Pentru Leone urmează alte două proiecte regizorale dintr-un total de șapte, majoritatea considerate azi capodopere. În C’era una volta il West / Once Upon a Time in the West, cineastul păstrează temele sale favorite (gradul de violență extrem și ambiguitatea morală), pe care le va transpune și în ultimul său film: Once Upon a Time in America. În întreaga operă a lui Leone, „mirajul banului alimentează pasiunile tuturor personajelor și le împinge pe o traiectorie ce se va umple de cadavre. Gestul de a ucide devine adesea gratuit, ca o demonstrație de abilitate, rapiditate și sânge rece, iar moartea își pierde tragismul și unicitatea pentru a intra în domeniul jocului și al spectacolului”, aprecia același Gian Piero Brunetta.
La scurt timp după finalizarea ultimului său western (Duck, You Sucker), Leone refuză oferta celor de la Paramount Pictures de a regiza primul The Godfather și își petrece următorii zece ani din viață lucrând la probabil cea mai valoroasă operă a sa: Once Upon a Time in America. După ce redefinește westernul și arată lumii o altă față a Vestului (cea pe care oamenii și-o imaginau ca fiind „adevărată”, mai degrabă), regizorul își propune, la fel ca în cazul peliculei Once Upon a Time in the West, să realizeze cel mai mitic și grandios film – cu gangsteri, de această dată – al tuturor timpurilor.
Prin Once Upon a Time in America, Leone demască concepții legate de lumea interlopă și de reprezentații acesteia. Nașul lui Coppola, spre exemplu, aduce o notă de eleganță și aristocrație unei familii, de altfel, condamnabile. Arthur Penn înfrumusețează violența din Bonnie and Clyde și le oferă celor doi infractori un aer de inocență adolescentină. Până și Scarface (cel din o mie nouă sute optzeci și trei) sugerează empatie pentru criminalul cubanez devenit mafiot. Cu toate că e unul tardiv (post Bonnie and Clyde, The Godfather, Scarface), răspunsul lui Leone la adresa felului în care sunt tratate filmele cu gangsteri este unul cât se poate de dur. Spre deosebire de alte povești cu mafioți, regizorul nu încearcă să caute scuze personajelor în viața lor mizeră și săracă. Leone dezbracă adevărul – așa cum îl vede el – prin cel mai brutal mod posibil și evocă o lume sumbră, sălbatică, lipsită de valori. O lume în care figurile parentale lipsesc cu desăvârșire. O lume în care educația se face la colțul străzii, după ureche. O lume în care femeile sunt maltratate și reduse la simple obiecte.
Once Upon a Time in America nu e lipsit de frumusețe și de un înfiorător umor negru, dar nimic nu sugerează că ar trebui să ne placă personajele lui Leone. Ba mai mult, regizorul îi înfățișează pe cei cinci infractori așa cum niciun alt film american nu a avut curajul s-o facă – ca pe niște figuri patibulare, primitive și agresive. David Noodles, interpretat de Robert De Niro, abia reușește să funcționeze ca om. E viu numai atunci când face rău altora și are un comportament pur animalic. Nu pare să aibă nimic bun în el și nu știu dacă filmul îl prezintă altfel decât ca o fiară care se zbate în bezna propriei existențe mizerabile.
Este imperios să urmărim tot parcursul personajelor prin lumea infracțională, încă de la primii pași făcuți în afara legii și până la faptele odioase comise la maturitate, pentru a înțelege de ce se schimbă.
Niște puști săraci în vârstă de doisprezece ani, nesupravegheați și neglijați de părinți, ajung delincvenți. Fie că buzunăresc vreun moș aflat în stare de ebrietate, incendiază un chioșc de ziare sau șantajează un polițist tembel și depravat, criminalitatea este singura modalitate prin care cei șase băieți se pot menține la suprafață într-un mediu atât potrivnic lor. Cu alte cuvinte, nu e de mirare că ajung niște ticăloși. Dar asta nu scuză deloc acțiunile extreme ale acestora.
Ca adulți, Leone nu-i portretizează niciun moment ca fiind vulnerabili, iar tocmai acest lucru îi face să fie atât de nesuferiți în ochii spectatorilor. Ei nu fură de la cei bogați pentru a-i ajuta pe cei sărmani, ci înșală, brutalizează și ucid tot ce le iese în cale, doar pentru a-și satisface dorințele degradante. Once Upon a Time in America este, în opinia lui Morando Morandini, „un film despre moarte, nedreptate, violență, gloanțe, sânge, frică, prietenie virilă și trădare. În această poveste despre bărbați brutali, femeile sunt maltratate, iar impulsul sexual este strâns legat de sodomie, lăcomie, moarte și, mai ales, violență”. Personajele lui Leone sunt motivate de bani, dar și de controlul pe care îl pot exercita asupra celorlalți prin prisma puterii acumulate.
Once Upon a Time in America este despre niște băieți care nu au crescut, realmente, niciodată, căci continuă să fie la fel de iresponsabili, imaturi și lacomi. Gașca lui Noodles este, fără doar și poate, cea mai coruptă și abjectă grupare criminală din câte s-au văzut într-un cinematograf.
Eros
Povestea evoluează în jurul antitezelor dintre David și Deborah; între impotența emoțională a unuia și nevoia de dragoste a celuilalt. Filmul reușește să convingă, și asta datorită unei replici superbe, care, din punctul meu de vedere, reprezintă sinteza întregii vieți a lui Noodles. „Învingătorii se cunosc de la început. Întotdeauna îi recunoști pe învingători și pe învinși.”
Ea devine un star, iar el rămâne un ticălos.
Deborah i-ar fi oferit toată dragostea ei, doar cu o simplă condiție: să se schimbe. Deși ambii provin din aceeași mahala săracă și mizeră, ea reușește să-și depășească condiția și să ducă o viață respectabilă. El, în schimb, apelează la calea cea mai ușoară. Secvența în care David închiriază un restaurant numai pentru a o convinge pe Deborah că el, Noodles, nu mai e copilul sărac și murdar pe care ea l-a disprețuit mereu, ci un bărbat demn de respectul și afecțiunea ei este una dintre cele mai rafinate. Cu toate astea, nu stă deloc pe gânduri atunci când află că Deborah urmează să-l părăsească în schimbul unei cariere strălucite la Hollywood și o violează.
De aceea Once Upon a Time in America nu e doar o poveste despre gangsteri, ci și o incursiune pătrunzătoare în sufletul tulburat al lui Noodles. Acest erou al lui Leone, desprins parcă din primele mari creații scorsesiene, nu duce un război cu omenirea, ci cu el însuși. Nu ratăm niciun moment crucial din viața acestuia, dar, cumva, el este atât de nedefinit. Emană căldură, dar și cruzime. Își tratează persoana iubită fie cu duioșie, fie cu un dispreț și cu o bestialitate ieșite din comun.
Noodles este o fire puternic zbuciumată. Un om care nu înțelege ceea ce i se întâmplă. Un bărbat a cărui pornire distructivă se îndreaptă atât împotriva lui, cât și a celorlalți. Ar fi putut să ajungă la inima Deborei, singura ființă nobilă și sinceră din existența sa abominabilă, dar el o batjocorește și o îndepărtează.
Noodles este și va rămâne un vagabond, incapabil să iubească și să fie, la rându-i, iubit de către altcineva…
De Niro și Morricone
Michel Chion, teoretician și compozitor de film, spunea despre Leone că este „inventatorul cinematografului sofisticat de larg consum. El demonstrează că se pot face filme de două ore și jumătate inspirate din cinematograful japonez, cu o acțiune care înaintează foarte încet, cu flashback-uri fărâmițate în bucăți, cărora nu le înțelegi sensul decât la sfârșit… Și, cu toate acestea, place la toată lumea. El știe să dozeze efectele groase cu un simț infailibil al spectacolului, cu un amestec tipic italian de rafinament cultural și de vână populară. Este cocteilul Leone”.
Distribuită într-o versiune mult trunchiată (de la trei ore și patruzeci și nouă de minute la două ore și treizeci de minute, iar asta în contextul în care Leone a tras – atenție – nu mai puțin de opt ore de film), povestea capătă o notă de incoerență și devine ținta criticilor de pretutindeni. În primă fază, regizorul își dorește ca versiunea finală a producției sale să aibă aproximativ opt ore, dar cum producătorii nu îi permit sub nicio formă acest lucru, Leone se simte obligat să scurteze filmul la șase ore și să îl împartă într-o trilogie.
Fără sorți de izbândă, însă.
Casa de producții respinge din nou cererea regizorului italian, iar viitoarei capodopere îi sunt amputate secțiuni întregi de peliculă (gândul îmi zboară acum la afirmația Paulinei Kael: „Cred că n-am văzut în viața mea o mutilare mai oribilă”).
Numai Lăcomia lui Erich von Stroheim îmi mai vine minte atunci când mă gândesc la felul în care au putut fi surpate, fără pic de milă, posibile izvoare generatoare de atingerea absolutului cinematografic…
Totuși, în anul două mii doisprezece, Festivalul Internațional de Film de la Cannes a găzduit proiecția unei ediții restaurate de înșiși copiii lui Sergio Leone, care, printr-o muncă istovitoare, sunt sigur, au adăugat variantei inițiale a filmului (de trei ore și patruzeci și nouă de minute) aproximativ douăzeci și cinci de minute. Cine știe, poate o să vedem la un moment dat și versiunea de șase ore. Dar mă îndoiesc…
Robert De Niro, despre care îmi face mereu plăcere să vorbesc, nu a trebuit curtat prea mult de Leone ca să accepte rolul personajului principal, iar împreună cu James Woods, Elizabeth McGovern și Joe Pesci, s-a alăturat proiectului de lungă durată.
La puțin timp după câștigarea primului său premiu Oscar pentru rolul capului mafiot Vito Corleone, criticul de film David Shipman îl considera pe De Niro ca fiind „actorul cu cel mai mare potențial de a combina statutul de supervedetă cu o extraordinară abilitate creatoare”. Înzestrat nu numai cu un deosebit talent nativ, dar și cu o voință de fier în a-și perfecționa tehnica, Robert De Niro este, alături de Al Pacino, un monstru sacru al generației sale (și nu numai, aș spune eu). Fie că a interpretat rolul unui pugilist chinuit de furie și gelozie, al unui șofer de taxi introvertit și singuratic sau al unui gangster dur, mereu cu degetul pe trăgaci, maestrul format în școala de artă dramatică Actors’ Studio (căreia i-au trecut pragul, de-a lungul timpului, vedete ale cinematografului american precum Marlon Brando, James Dean, Dustin Hoffman, Al Pacino ș.a.) a strălucit mereu cu deplinătatea unui artist pentru care „metoda” a devenit obiect de cult.
Nu mai am epitete glorioase pentru cariera acestui titan al cinematografiei!
Conform relatărilor colegilor lui, De Niro ieșea rareori din personaj în timpul petrecut pe platourile de filmare și își exaspera echipa prin fel de fel de cerințe neobișnuite (a vrut să-l cunoască pe mafiotul Meyer Lansky, dar a fost refuzat).
Obișnuiesc să o fac în majoritatea discuțiilor noastre, însă aici consider că e de prisos să mă leg de aspecte tehnice precum imaginea, regia, distribuția sau scenografia. Din punctul meu de vedere, toate sunt tratate cu o seriozitate artistică de care numai un perfecționist ca Leone sau Kubrick ar putea da dovadă. Jos pălăria!
Muzica lui Ennio Morricone, pentru că trebuie menționată, este de-a dreptul sfâșietoare…
Dureros de frumoasă!
Secvența în care micul Dominic este răpus de glonțul adversarului pe muzica compozitorului italian trimite fiori reci. Deborah’s Theme îmi scormonește în fiecare colțișor al sufletului! E cea mai frumoasă și emoționantă coloană sonoră din câte poate un suflet omenesc să simtă și să primească în dar.
Inefabil!
Odihnește-te-n pace, maestre! Muzica ta vorbește de la sine.
Încântă-i pe îngeri așa cum ne-ai încântat și pe noi…
Gloanțe, trădare și căință
Sergio Leone transpune violența și fărădelegile Vestului Sălbatic într-o Americă la fel de neîmblânzită a secolului douăzeci.
Pelicula este una monumentală – o piatră de temelie a oricărei culturi cinematografice, o prezență obligatorie în orice culegere de lungmetraje patrimoniu. Epopeea lui Sergio Leone nu e o doar o simplă poveste cu și despre gangsteri, ci o fereastră în timp. Deschide uși ferecate din trecutul fiecăruia.
Acest magnum opus al infailibilului povestitor Sergio Leone, ale cărui filme sunt puternic amprentate de influența de peste Ocean a unui alt maestru desăvârșit, Akira Kurosawa, e o mărturie epică și sacralizată a vieții fiecăruia, cu toate aspectele sale – prietenia, conștientizarea propriei vinovății, iubirile neconsumate, revederile amare, pustietatea sfâșietoare a bătrâneții ș.a. Once Upon a Time in America îți spune că, indiferent de mormanele de bani pe care o să ți le strângi sub saltea, anii se vor scurge. Și toți cei pe care i-ai iubit cândva vor dispărea pentru totdeauna. Ai grijă ce faci în timpul care ți-a mai rămas. Încearcă, pe cât posibil, să-i ții aproape de tine pe oamenii care te fac fericit.
Muzica lui Morricone și flashback-urile din perioada copilăriei au rolul de a ne reaminti, înainte de toate, că personajele lui Leone rămân oameni, indiferent de greșelile pe care le-au comis. În ciuda tuturor faptelor sale oribile, la finalul zilei, David e demn atât de disprețul, cât și de mila fiecărui privitor. Căci, la urma urmei, Noodles și-a dorit exact aceleași lucruri ca noi toți: statut, iubire, siguranță.
Și, totuși, ajunge să ducă o existență atât de josnică. Dar oare cum ar putea, te întreb eu, un bărbat crescut pe străzi și în închisoare să știe cum să trateze o femeie, de exemplu?
Nu mă înțelege greșit. Nu încerc sub nicio formă să justific acțiunile sale. Dar e important să identificăm cauzele care au dus la formarea unei ființe atât de repugnante precum cea de față.
Indiferent
de mormanele
de bani
pe care
o să
ți le strângi
sub saltea,
anii
se vor scurge.
Și toți
cei pe care
i-ai iubit
cândva
vor
dispărea
pentru
totdeauna.
Singura formă de umanitate pe care Noodles a cunoscut-o vreodată a fost loialitatea față de tovarășii săi. În final, ca un ultim gest de sacrificiu în numele prieteniei, David îl predă pe Max poliției, în speranța că, astfel, îi va salva viața.
Mare parte din cei care au vizionat filmul spun că Bercovicz și-a înscenat moartea, a fugit cu toți banii strânși în seif și și-a creat o identitate nouă ca senator.
Dar, vezi tu, eu unul nu sunt de acord. Am altă părere.
Înclin să cred că Noodles nu a părăsit niciodată New Yorkul, iar Max a fost doborât de către FBI. Tot ce se întâmplă după masacrul poliței pare rupt din alt film. Pe Deborah nu pare să o afecteze câtuși de puțin întoarcerea violatorului ei, Max devine brusc personajul negativ al poveștii, iar David capătă rolul unei victime neajutorate. De fapt, Noodles nu a plecat niciodată din teatrul chinezesc, iar toate așa-zisele amintiri ale sale de după o mie nouă sute treizeci și trei nu sunt decât plăsmuiri fanteziste generate de opiul pe care îl inhalează la începutul și sfârșitul filmului.
Ca băieți, au jurat că vor muri unul pentru celălalt. Ca bărbați, au și făcut-o…
A fost odată în America e despre un om obligat să aleagă între pasiunea banului și cea a inimii. Între Max și Deborah.
Nu a ales niciuna și le-a pierdut pe amândouă…
Dincolo de privirea sa barbară, dincolo de faptele sale sângeroase, în încheiere, Noodles este doar un bărbat bolnav și chinuit. Rânjetul său, surprins într-un prim-plan lung, nu ne arată decât figura unui om nefericit. A unui om care încearcă din răsputeri să nu-și mai amintească.
Căci, până la urmă, ce e memoria, dacă nu ultimul obstacol în calea uitării și a dispariției totale?
BIBLIOGRAFIE: Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, Cinema… un secol și ceva, Editura Curtea Veche, București, 2002
Sursă fotografii Once Upon a Time in America: FilmAffinity
LOGO paper 