E hilar cum oamenii se întorc mereu în același loc numit trecut. Aerul de acolo e plin de atâtea regrete încât abia putem respira, iar greutatea cuvintelor nespuse, apasă atât de tare încât ne strivește pieptul.
Cum putem întoarce timpul? O poză e de ajuns ca să ne trezim târâți prin noroiul amintirilor, până în fața ușii, doar pentru a ne arunca pe fereastra anilor trecuți. Pășim cu teamă pe podeaua învechită ca nu cumva să strivim vreo trăire.
De cele mai multe ori, alegem să trăim sau să ne mâncăm sufletele. Alegem să ne punem întrebări și să ne căutăm propriile răspunsuri în răspunsurile altora. Alegem să iubim sau să ne cântărim la nesfârșit îndoielile și tristețile. Și dacă ne lăsăm sufletul în valiza prăfuită de sub pat, de vină suntem doar noi și zidurile după care am ales să ne ascundem!
Oamenii trec prin viața noastră, alții chiar rămân. Nu există garanții și nu există pentru totdeauna. Unii construiesc în noi, alții dărâmă. Trăim după cum ne pricepem și plătim un preț pentru alegerile noastre.
Purtăm în noi glasurile tuturor celor pe care i-am întâlnit, purtăm vocile acelora care ne-au pătruns în suflet, care ne-au făcut inimile să bată în același timp cu ale lor, fie că s-au zbătut tare și dureros, fie că au cântat în armonie.
Ne-am ridicat zidurile prea înalte ca să ne mai ajungă vreo amintire sau chiar vreo frântură de prezent, iar porțile s-au închis în noaptea lor.
Ce se întâmplă în povestea noastră atunci când punem punct? Urmează un nou capitol? O virgulă? O paranteză? O continuare?
Unele povești le scriem în grabă, pe altele le caligrafiem cu răbdare. Pe unele le scriem cu iubire, pe altele cu ură. Peste unele vărsăm cerneala, distrugând tot ce am scris. Scriem povești și umplem goluri de timp.
Într-un târziu, constatăm că nu trecutul năvălea peste noi, ci, de fapt, noi îl invadam pe el, în căutarea a ceea ce nu am fost niciodată.
Dar azi? Ce suntem?
Povești neîncepute sau pagini în curs de a fi scrise? Unde ne-a rămas prezentul? Pe el l-am cam abandonat, alungând-l pe străzi rătăcite și reci.
Uneori doar forța unei furtuni poate rupe uși ce nu știu cum să stea deschise. E nevoie de o clipă de nebunie pentru a da glas furtunii din noi, iar apoi putem dansa din nou în ploaie, printre curcubeie ascunse în lacrimi.
Trăiește, zâmbește, iubește! Pentru că toate acestea sunt vii în tine! În urma fiecăruia nu rămâne decât această formă de viață, amintirea.
ANDREEA FEHER
Absolventă a Colegiului Național Onisifor Ghibu Oradea, promoția 2022, secția Filologie – Jurnalism, clasa prof. Florina Dănilă, Andreea Feher este în prezent studentă în anul I la Facultatea de Filologie, Secția Franceză – Română, din cadrul Universității din Oradea.
LOGO paper 