Când te gândești la o țară dezvoltată, ce gânduri îți străbat mintea? Oare te gândești la o trăsătură anume, cum ar fi educația, infrastructura, comerțul mentalitatea, reușitele istorice? Sau la o serie de nume din grupul țărilor puternic industrializate, precum Canada, Anglia, Germania, Norvegia, Australia etc.?
Nu știu câți dintre voi s-au gândit la Japonia când am înșirat aceste țări, însă cu siguranță aceasta se află mereu in topuri când vorbim de țări dezvoltate. Cum a ajuns o țară insulară destul de mică, fără prea multe resurse naturale, în vârf? Răspunsul îl găsim în forța de muncă a oamenilor, care au o mentalitate îndreptată spre bunăstarea țarii, iar abia mai apoi spre dezvoltare personală.
Cu o organizare fără cusur și lauda constantă a întregii planete la adresa tehnologiei și a culturii, Japonia tot a dat un rateu cu privire la sănătatea mentală a poporului său; pe lângă rata de sinucidere alarmant de mare (12,2%, raportat la 100.000 de cetățeni, potrivit Wikipedia), a apărut un fenomen nou în lume, numit hikikomori.
Termenul de hikikomori se poate traduce drept „a trage spre interior, a fi închis”, sau „retragere socială acută”, și se referă la o izolare extremă de societate și închiderea într-un spațiu ce cu greu mai este părăsit – de cele mai multe ori, predomină locuința individului în cauză. Estimările sugerează că jumătate de milion de tineri japonezi s-au autoexclus social, precum și mai mult de jumătate de milion de persoane de vârstă mijlocie.
Deși nu e privită ca o boală mentală, ci mai mult ca pe un fenomen socio-cultural, acesta include câteva simptome, cum ar fi: izolarea fizică pe o perioadă de minimum șase luni, tăierea legăturilor emoționale cu cei dragi, igienă personală precară și teama generalizată de a face orice activitate ce implică interacțiunea cu alți oameni.
Pe lângă izolarea fizică, oamenii hikikomori prezintă o detașare psihologică extremă de lumea socială. Locurile în care se practică interacțiunea socială, cum ar fi școală sau locul de muncă, devin imposibil de frecventat pentru aceștia. Ei rămân social deconectați de cei din jur, indiferent dacă sunt în interiorul casei lor sau nu.
O persoană hikikomori nu numai că își pierde mulți ani din viață izolat, această boală îi afectează și familia. De obicei, părinții lor își dedică ani de zile pentru a se asigura că sunt satisfăcute nevoile de bază ale copilului lor, cum ar mâncarea, adăpostul, întreținerea. Aceasta înseamnă că rareori există factori care să impingă oamenii în cauză să ceară ajutor.
Desigur că această problemă conduce la o serie de alte boli mentale, cum ar fi schizofrenia, tulburări de anxietate, stres posttraumatic, tulburarea de anxietate socială, tulburare depresivă majoră, tulburarea de personalitate schizoidă, tulburarea de personalitate evitantă sau alte tulburări ale dispoziției.
Am vizionat un documentar numit Hikikomori Loveless, realizat în 2018, în care diverși tineri își spun povestea și motivele pentru care au ajuns în stadiul de a fi numiți hikikomori.
Începem cu Ryoji Tani, un adult de 32 de ani, care timp de opt ani este hikikomori. El a fost hărțuit la scoală în repetate rânduri, până în punctul în care nu a mai dorit să meargă deloc la școală, iar mama lui nu a știut cum să îl ajute în această privință, așa că l-a lăsat să își rezolve singur problemele.
El spune că pe parcursul tinereții a simțit că nu are o personalitate și că nimeni nu se gândea la sentimentele lui. Bunica lui, daca vedea un bec aprins la un geam, bănuia ca persoana din interior învață, așa că îl punea și pe el să învețe până târziu, fapt ce l-a afectat mai târziu în viață
Al doilea caz este cel al lui Ito, un tânăr ce își vede camera ca pe un spațiu sacru și unic, doar al lui; cu toate acestea, câteodată nu are energie să se ridice din pat, chiar dacă nu face altceva în timpul zilei decât să se joace jocuri video, să asculte muzică sau să stea pe Internet.
În copilărie a fost abuzat de părinți atât emoțional, cât și fizic; cu toate că acum ia medicamente, câteodată simte o nevoie să își ucidă mama sau chiar pe el însuși, el simte o oarecare frustrare pentru faptul că părinții lui nu iși pot asuma vina cu privire la traumele ce i l-au provocat
Vă recomand cu drag acest documentar scurt, dar plin de informații prețioase.
De asemenea mai există încă unul realizat tot pe această temă, care se numește Japan: The Age of Social Withdrawal.
În încheiere, vă recomandăm să nu-i judecați pe oamenii ce aleg acest stil de viață, ei nu sunt iresponsabili sau imaturi, sunt doar suflete care au trecut prin multe și consideră că acest mod de viață îi poate apăra emoțional, să îi țină departe de stres și de amintirile neplăcute. Deși câteodată putem crede că o boala mentală nu este ațât de periculoasă, să ne amintim de faptul că orice boală te poate ucide; oamenii care se sinucid, mor din vina tristeții, înainte de moartea fizică.
Așadar, hai să fim buni cu cei din jurul nostru, iar dacă nu îi putem ajuta, măcar să nu le facem ziua mai rea decât este deja.
ELENA IGAȘ
LOGO paper 