ca pe un post-scriptum… apocaliptic. Nici titlu nu i-am găsit și poate că nici nu merită.
Sunt într-o vacanță epuizantă mental. Spiritual, am noroc enorm cu Universul și Bucuria credinței, cu pledoariile Părintelui Constantin Necula pentru curăția sufletului, a prieteniei și dragostei necondiționate. Starea lui de trezie, luciditate și puterea de înțelegere mă determină să-l consider un Socrate al românilor.
Războiul acesta epidemiologic, în care sunt mai mulți prizonieri decât morți, în care vindecații și neinfectații sunt doar cifre ale unui bilanț care nu face decât să amputeze spiritul, emoția, afecțiunea, mă sleiește cu fiecare clipă… ce ni s-a dat.
Amputarea viselor, a speranței, a riturilor de trecere mi se părea în tinerețe (mai ales în armată) demnă de Curtea Marțială. Nu mai contează cine a spus primul că „nu există proteze pentru spiritele amputate”. Agonizez în școală online și îmi repet ca un robot telefonic defect: Nu vreau să-mi mint elevii!
Știu că siguranța nu înseamnă totul, că viața înseamnă mai mult decât să trăiești și valorează mai mult decât semnificația ei.
Știu că nu trăiești cu adevărat dacă nu ai ce să regreți, dar… nu știu cum voi suporta regretul că școlii noastre i-a fost amputată clasa de filologie, care ne-a adus atâtea bucurii și satisfacții – elevilor, părinților, profesorilor deopotrivă.
Acum aproape opt lustri de viață, vorba lui George Călinescu, eram elev într-una din cele 20 (douăzeci) de clase de-a noua ale Liceului Emanuil Gojdu. Generația decrețeilor, cea mai numeroasă după al doilea război mondial, avea șansa de a studia într-un liceu de prestigiu. Astfel, copii din provincie puteam beneficia de accesul la „lumina cunoașterii”, pentru că liceul avea internat și cantină. Doamne, câte povești, câte legende… După ani și ani ne întâlneam, internii, pentru a depăna acele povești.
De când internatul și cantina au devenit legende, „nemaifiind rentabile”, am renunțat și noi să ne mai întâlnim.
Mă întreb acum dacă generațiile de absolvenți de Filologie Intensiv Engleză se vor mai întâlni să celebreze deceniile trecute de la absolvire, după ce clasa și profilul lor s-au casat.
Când revăd imagini cu absolvenți, baluri, meciuri de adio elevi – profesori, intru în panică și îmi vine să îmi pun mască pe ochi, pe urechi, pe fluxul memoriei, amputat și el.
Prof. ALEXANDRU POPOVICIU,
Prier, 2021
