Timpul care ninge în suflet și afară

Ce-o fi oare viața? O măsori în ani, fire cărunte sau amintiri?

E cumva gustul acela intens pe care-l simți când mama ta gătește „ceva buuun”? Sau momentele acelea când îți făcea băiță, tu fiind foarte mic? Poate viață e atunci când bunica îți citește o poveste înainte de culcare și închide cu lacăt ușa de la intrare, pentru ca balaurul cel cu șapte capete să nu-și facă apariția în dormitor. Și chiar dacă ar veni, bunicul, „mai marele Aleodor”, sigur s-ar lupta vitejește, pentru ca micuțul nepoțel să aibă somnic ușor.

Oare viață e atunci când o ajuți pe mami cu orice prin casă sau când te mai joci Nu te supăra frate cu tati?

Oare e atunci când surorile își împărtășesc una alteia mici secrete și în secunda doi au aflat deja și părinții și poate chiar tot cartierul? Zic doar așa, că de altfel sora mea e „secret mic”.

Poate viață e atunci când îți însoțești fiicele la altar sau când nepoții nu-și mai „gată” poveștile cu prietenii lor în fața blocului și îi chemi să vină – pentru numele lui Dumnezeu! – în casă, că se face târziu și să mai apuci să bârfești ceva știri cu ei, că doar trebuie să știe ce se mai întâmplă prin lume.

„Oricât

de multe

secunde

ai mai avea

de trăit,

nu uita

că ai

o singură

viață!”

Poate că viața e atunci când îți aștepți soțul să vină de la lucru și el găsește masa pusă și copiii dornici să-l vadă, la ușă.

Totuși, în ce o măsurăm? Într-un zâmbet oferit cuiva într-o zi ploioasă? Sau într-o îmbrățișare caldă? Poate într-un pupic oferit părinților, fraților sau surorilor atunci când, în sfârșit, realizezi cât se zbat pentru tine ca să-ți fie bine, doar din simplul fapt că te iubesc necondiționat.

Poate o măsori în amintirile pe care nu încetezi să le invoci și care îți creează nostalgii. Poate ultima excursie cu persoanele dragi, poate ultimul rămas-bun sunt considerate a fi și ele „viață”.

Oricât de multe fire cărunte ai sau vei avea, oricât de multe suferințe se vor abate asupra ta, oricât de bătrân sau bătrână te consideri, oricât de mic, naiv și neputincios te simți câteodată, oricât de multă avere ai deține, oricât de mult timp ai petrece eșuând, oricât de multe sacrificii ai face, oricât de multe secunde ai mai avea de trăit, nu uita că ai o singură viață, pe care chiar merită să o trăiești!

La un moment dat, până și suferințele își au rostul lor. Oricum, ignoră-le, zâmbește-le și ai să vezi că se vor preface în fulgi de nea, care ți se vor topi ușor-ușor în palmă.

Ai grijă, timpul nu stă-n loc și nu ninge doar afară! Timpul e prețios și nu-l poți cumpăra!

ANTONIA DRIMUȘ

Antonia Drimuș este elevă în clasa a IX-a A, secția Filologie – Engleză Intensiv, la Colegiul Național Onisifor Ghibu Oradea, clasa prof. Alexandru Popoviciu.

ANTONIA DRIMUȘ

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: