Întregește-ți puzzle-ul vieții!

Cu toții avem de spus, de scris, de gândit și uneori chiar de trăit o poveste, fiindcă da, noi suntem autorii propriilor noastre povești de viață. Depinde și cu ce fel de cerneală vrem să o scriem…

Câteodată am impresia că suntem simpli vampiri ai timpului, simple suflete ce se fac scrum la nesfârșit, fiind atât de fragile…

Și stau și mă gândesc, așa cum și tu, cel care citești, stai și încerci să dezlegi tainele acestor rânduri. Citește printre rânduri, că doar așa vei înțelege.

Încercăm zi de zi să ne găsim sau să ne regăsim. Nu am idee de ce? Nu e ca și cum am fi legați de ego-ul nostru cu o „frânghie de nisip”, că ne-am pierdut esența? Trebuia să fi realizat de mult că nu e nevoie să caut răspunsuri la întrebări puse de mine, că tot eu am fost cea care și le-a formulat. Am învățat să caut în mine…din nou. Am învățat să mă transform în cine sunt, chiar dacă un scriitor nu e chiar un om, ci o mulțime de oameni care încearcă să fie unul singur…

Și totuși, iată-mă aici, scriind, „vorbind” cu o foaie sau, mai nou, cu un ecran, simțindu-mă precum o antrenoare de zbor ce încearcă să întindă aripile celorlalți spre necunoscutul elixir al vieții, să fiu așa… un ghid prin călătoria oamenilor, având desigur replica mea în teatrul vieții.

Și dacă rămâi fără replici? Te așezi pe scaunul de regizor, dar, orice ai face, te miști… La urma urmei, viața e ca mersul pe bicicletă. Trebuie să pedalezi constant ca să înaintezi. Pedalează prin problemele vieții, iar dacă ai învățat să înoți, înoată precum peștele prin apă sau ca omul care mai poate puțin, chiar și atunci când nu mai poate.

De câte ori ți-ai deschis ochii după ce te-ai trezit? Exact. Merită să te amăgești pentru „piulițele” neînsemnate ale vieții? Vei plânge mult ori vei zâmbi? Doar nu ai tu toate problemele de pe lume! Mergi înainte și fără bicicletă. Umblă, fă o plimbare, inspiră aerul fresh de afară și doar Carpe diem!

Numai așa deșertul sufletului nostru se umple de bucurie… o bucurie care parcă durează o oră și ora se sparge în minute… secunde… 10, 9, 8, 7, 6… și ajung la 1, ajung la 0, adică la vid și îmi dau seama că dincolo de el e totul.

Pe măsură ce mă maturizez, încep să văd că oamenii au nevoie de oameni, nu de cadouri. Tânărul are nevoie de familie, nu de telefoane performante. Copilul are nevoie de acel „cine-i ultimul e un ou stricat” pentru a fi un adult realizat mâine. Părinții au nevoie de copiii lor, așa cum și profesorii au nevoie de elevii lor și viceversa.

Suntem cu toții o familie, chiar dacă suntem străini, la început. Apoi, încet – încet totul se transformă într-un „acasă”.

„Acasă” nu e un loc, ci mai multe suflete care-și vor binele oricând, oriunde și în orice împrejurare s-ar afla.

Asta-i de fapt viața… „o întâlnire și despărțire cu / de oameni”, dar nu uita că fiecare a avut rolul său în spectacolul tău, dăruindu-ți piesele de puzzle care-ți lipseau.

ANTONIA DRIMUȘ

Antonia Drimuș este elevă în clasa IX-a A, secția Filologie – Engleză Intensiv, la Colegiul Național Onisifor Ghibu Oradea, clasa prof. Alexandru Popoviciu.

ANTONIA DRIMUȘ

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: