Prizonierii timpului

Am început clasa a noua într-o perioadă incertă, în condiții necunoscute până acum.

ALEXANDRA CERNEI. Foto: Sonia Căvășdan

Simt că nu am avut timp să-mi cunosc ambițiile și noile gânduri pentru anul acesta, darămite să le aștern pe hârtie. Am terminat clasa a opta pe neașteptate, de parcă filmul vieții s-a oprit, fără să-i pese de consecințe. Am încheiat un capitol de patru ani fără să îl termin cu adevărat.

O carte fără un sfârșit, o scrisoare fără semnătură…

După terminarea examenelor păream o pasăre părăsită în zbor. Unde mă îndreptam? Unde mă trimitea viața? Până acum îmi petreceam timpul pe holurile gimnaziului fără să mă gândesc vreodată că se va sfârși. Era o perioadă nesfârșită, imposibilă de terminat.

Și uite ca intr-o clipa a dispărut tot. Eram prea mica, nu stiam ce inseamna sa pretuiesti cu adevarat viata.

Am trait ani de zile pentru a ma intoarce in aceeasi pozitie in care eram la inceputul experientei mele de școlar. Ma priveam in oglinda si nu mai vedeam acea fetiță cu ochii luminoși ce aștepta necunoscutul cu nerăbdare. Eram fantoma propriei mele persoane. Nu mai aveam sa traiesc ce am trait. Priveam cerul înstelat în nopțile albe de vară, contemplându-mi viitorul ce-mi apărea in cale ca o arătare mută, devenind din ce in ce mai insistent cu cat încercam sa il evit.

Am început liceul, zic eu. Dar despre ce liceu vobim? Liceul pe care îl auzeam povestit cu atâta nostalgie de glasurile bătrânilor absolvenți sau liceul ce pare continuarea gimnaziului neterminat?

În timpul orelor mă simțeam plutind într-o lungă visare, intr-un vis adanc din care nu aveam sa ma trezesc. Nimic din acea clasa nu-mi amintea de Încaperea in care am petrecut patru ani si am invatat alaturi de vechii mei colegi. Eram înecată în vâltoarea amintirilor.

Ce paradox! Le simțeam cel mai mult dorul prietenilor mei cand faceam cunoștință cu noii colegi. În timp ce scriam, simteam priviri ațintite asupra mea, venite parcă din altă viață. Priveam profesorii cu atentie si imi aminteam de vechii mei profesori care m-au ajutat sa devin ceea ce sunt astăzi. Aș fi vrut sa le zic: „Noi ne cunoaștem, mi-ați predat atâta timp…”

În acest fel au decurs primele zile de liceu, ocupând peisajul ca o victima a capcanelor intinse de nostalgie, ce incepe sa se ofileasca sub povara tristetii. De cum acea durere începuse, așa se si terminase. Misterios, ghemul din inima mea se descâlci. Ma saturasem de aceste evenimente ce se terminau lamentabil de repede.

Dar din pacate suntem niste prizonieri neînsemnați ai timpului. La urma urmei, daca nu aveam sa ma fortez singura sa ies la lumina, puteam sa raman la fel de neputincioasa toata viata.

Timpul nu așteaptă, trebuie sa ne obisnuim sa traim in ritmul lui. Mi-am facut ordine in ganduri cu speranta ca voi descoperi o ambitie ramasa adanc ascunsa si am inceput sa scriu acest text.

Cel

mai

înțelept

este

cel care

știe

să aștepte

De când eram mica, am avut o placere aparte pentru citit. Incepand cu povesti pentru copii pana la romanele literare din gimnaziu, toate acestea au insemnat pentru mine o treapta grea catre drumul ce-mi este croit in neant. In ciuda acestor semne, mi-am ales profilul de liceu mult mai tarziu. In timp ce restul colegilor erau hotarati pe o singura idee, eu paseam dintr-o parte in alta, fara o decizie anume… Intr-un final, ca un cantec duios ce-ti aprinde focul inimii, asa mi-am dat si eu seama ce cale trebuie sa urmez.

Ca licean la început de drum, nu-mi doresc multe. Vreau sa ma apropii de profesori, sa le descopar intelepciunea, sa ma faca sa iubesc si mai mult ceea ce m-a adus pe aceasta cale. Vreau sa fiu indrumata in oaza nesfarsita a literaturii, sa invat misterioasa istorie si sa deslușesc enigmele limbilor străine.

Încă din primele zile am rămas surprinsa. Avem dascali de admirat, ce fac orele linistite si interesante. Visez sa le descopar vietile, sa aflu ce se ascunde in spatele imaginii acestor profesori ce le stiu pe toate. Poate nu voi afla niciodata mai mult decar aflu in timpul orelor… Poate chiar aceasta este viața lor.

Dar încerc sa deslușesc din vorbele lor placute in speranta deslusirii vreunui mister.. Sa ne intalnim din intamplare si sa ajungem sa discutam despre vietile noastre. As avea atatea sa invat de la ei! Pot doar sa sper ca vor dori sa ma invete ceea ce n am învățat pana acum…

Vreau sa trec prin experiente noi, care sa ma maturizeze si sa ma pregateasca pentru viata de adult, sa particip la cat mai multe concursuri si olimpiade, sa trec prin esecuri si succese, sa simt ca imi traiesc viata, oricat de scurta ar fi. Sper sa creez o legatura stransa cu noii mei colegi si sa profitam de cei patru ani impreuna. Imi imaginez clasa plina de copii frumosi, inteligenti si ambitiosi, care isi urmeaza pasiunile si iubesc sa trăiască.

Încă nu îndrăznesc sa mi-i imaginez in formule de absolventi, pentru ca nu vreau sa privesc sfarsitul. Voi privi totul cu ochii mei din prezent, ca sa profit de vârsta înfloritoare a adolescentei.

Sper ca aceste ganduri scrise la inceput de liceu vor arăta planurile si ambitiile mele pentru viitor, pentru care voi lupta in indeplinirea lor. Tot ce pot sa fac este sa privesc cum timpul isi urmeaza cursul si sa-mi astept sansa. Pentru ca doar asa pot obtine adevărata fericire a vieții.

Cel mai mare, cel mai puternic și cel mai înțelept este cel care știe să aștepte.

ALEXANDRA CERNEI

Alexandra Cernei este elevă într-a IX-a A, secția Filologie – Engleză Intensiv a Colegiului Național Onisifor Ghibu Oradea, clasa prof. Alexandru Popoviciu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: