ELOGIU PENTRU ORIGINI (II): Cu mâna curată, cu gândul curat

Solul de care aparținem, pătruns de tot ceea ce există, hrănește rădăcinile lumii noastre. Acesta este mediul rural, originea arborelui.

beius.jpg

Colecţia etnografică a Muzeului Municipal Beiuş. Foto: Ramona Novicov

În timp ce coroana infinită este urbanul și feeria, ele pornesc din sol, din rural. Epicentrul vieții omului, aici a trăit el, înainte să apară arborele în care este cocoțat, ignorant.

Traiul era simplu, colorat, legat de natură. Viața trăgea lângă izvor și lângă apă. Treziți de Soare și de pitpalac, se mergea pe câmp, la munci și pe cale până pierea ziua, în sfârșit. Noaptea se dormea, cu un momento divin în preajmă. Binele se știa de rău. Omul avea frică de orice necurat, și era legat direct la fluxuri nevăzute, la esența universală.

Ochiul vedea și pricepea. Urechea auzea și asculta. Atingerea era sora graiului. Vorba era împărtășire. Respectul era firesc și nu impus. Omul nu se atingea de natură cu mâna și gândul murdare. Ruralitatea, omul vechi, erau rânduite de cosmos, de divin.

O providență naturală guverna și ocrotea orice suflu, orice susur.Chiar și necuvântătoarele aveau rânduiala lor, și fiecare o știa de sfântă.

Cu toții dansau cuviincios alături de frați și surori, mume și tătuci, bune și buni. Iubirea nu era o datorie, ci un lucru frumos, de împărțit cu toată lumea cugetătoare, necuvântătoare, elementară, văzută, nevăzută. Dragostea se făcea în taina lumii ei și a lui, și era curată, nerușinoasă, frumoasă. Totul se obținea după hărnicie iar karma era oarbă, imparțială. Fruntea și spatele asudate se uscau la soare și se răcoreau în tihnă, la umbră, la apă, și aveau ce pune pe masă, chiar dacă lumea se făcea praf și stelele pulbere.

Moartea nu era înfricoșătoare, ci așteptată, necesară. Lacrimile țineau de dorul revederii. Nimeni nu avea ce să piardă: casa dărâmată se ridica din nou, solul rodea și după ura vremii, averi nu existau, tradiția și folclorul erau spirit în casa sufletului tuturor. Nici măcar omul bun nu se pierdea morții, ci era găsit apoi în lumea cea bună, și toată suflarea știa de asta.

Din aceste valori și concepte, din rural, din solul ce îl nutrea a răsărit viața de astăzi. Și noi îndrăznim să ne prefacem că fie nu există, fie nu mai contează, fie nu este de nasul nostru. Păcatul este comis de cei ce stau la mijloc, între accepțiune și abandon.

Aceste două stări nu sunt condamnabile, sunt dreptul fundamental la opinie. Eventual, generează admirație sau tristețe, dar nu sunt păcate. Păcat este să nici nu știi de componenta origine, și este capital. Nimeni nu cere devotament, refacere sau distrugere, uitare.

Se cere în genunchi recunoașterea valorilor neamului propriu, pentru a putea echilibra viața personală și, din aproape în aproape, lumea înconjurătoare.

Toate acestea deoarece existența unui popor este condiționată de două lucruri: de copiii săi și de cultura sa, iar ele stau acum în mâinile noastre, atât de ușor de distras, dornice să apuce materiale contemporane și din viitor.

ANDREI OROS

ANDREI OROS

ANDREI OROS

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: