La început (mai – iunie, anul şcolar trecut) au fost trei elevi serioşi, dedicaţi, care au spus „da” unui concurs naţional de chimie aplicată: Raul Ştefan Pantiş, chimistul clasei, pasionat pur-sânge de experimente în chimie şi de ştiinţă în general, un spirit iscoditor, metodic, cu înclinaţii practice şi însetat de cunoaştere – mai ales pe tărâmul ştiinţei, Marius Cazan, un elev de 10 curat, cel puţin la chimie, un elev din registrul excelenţei, „practicant” al perfecţionismului în munca intelectuală, şi Andrei Oros, un spirit practic, metodic, bun organizator, adeptul „vântului în pânze”, al entuziasmului de a proiecta şi de a construi.
Toţi elevii sunt acum în clasa a X-a D, la specializarea Ştiinţele naturii. Prin entuziasmul lor s-a născut clubul virtual The Big Chemistry – unde Raul postează experimente chimice cât se poate de „reale”, adică făcute în laboratorul lui… de acasă- şi pagina de Facebook „Living with Chemicals”. Interpretările rezultatelor experimentelor lui Raul sunt surprinzător de inteligente, iar cunoştinţele lui în chimie exced seaca şi prăfuita programă şcolară…
Proiectul se numeşte „Pârâul Peţa, rezervaţie naturală sit Natura 2000- studiu ecologic”. Am început cu un firicel timid, cu încercări multiple de a ne armoniza, de a ne găsi rolurile în echipă, de a ne documenta, de a ne face un plan… Am bâjbâit destul după scopuri, după mijloace, după resurse, multă conversaţie pe Facebook, pe e-mail… Iar firicelul pe care l-am ales (sau ne-a ales el pe noi) a fost Peţa – Peţa cea de toate zilele, Peţa copilăriei mele, când mă jucam cu colegii de clasă prin apele pârâului, încercând să prindem broscuţe cărora le dădeam apoi din nou drumul în apă… O Peţa de poveste, aşa cum de poveste era şi lacul din Băile 1 Mai, lacul cu nuferi, o încântare pentru ochii şi sufletul meu de copil, apoi de adolescent…
Peţa era a mea, a cartierului Nufărul, cartier în care am copilărit, în care locuiesc acum, în care m-a încrustat oarecum destinul. Şi poate tot destinul m-a ales să o apăr acum, cu puterile mele de om mare, de zmeul din poveste. Doar că am crescut şi nu mai locuiesc într-o poveste.
Sau poate că da, dar aş vrea să fie una bună, o poveste care să se termine astfel încât inima mea să bubuie de fericire şi zmeul să fie răpus, iar Peţa salvată.
De cine să fie salvată Peţa, cine e zmeul? Totuşi, sunt un profesor de chimie…
Să revenim la proiectul nostru, căci am căzut în visare. Iniţial am dorit să diagnosticăm Peţa cu posibilităţile noastre, dar – laboratorul de chimie având o aparatură modestă- ne-am permis doar analize calitative, şi acelea limitate, căci dacă o concentraţie a unui anion sau cation în apă este foarte mică, acesta nu poate fi detectat calitativ, ci doar prin metode mai ingenioase tehnologic, cum ar fi spectrofotometria.
Ne-am dat seama repede că tema ne-a prins şi am început să ne documentăm mai mult despre Peţa. Ştiam că este purtătoarea unor specii relictare, că este o rezervaţie naturală, dar documentarea „ne-a ars” inima şi am vrut o diagnoză mai profundă a acestui ecosistem, căci nu poate fi vorba doar de a realiza nişte analize chimice şi atât.
Peţa este un organism complex, prin habitatul său, prin apele sale termale la izvorul din Băile 1 Mai, prin vecinătatea cu ştrandurile, prin caracteristicile solului străbătut de la izvor la vărsarea în Crişul Repede…. Sunt o multitudine de factori, naturali şi antropici, care afectează acest ecosistem unic în Europa, mai ales prin cele trei specii endemice care îl populau: Nufărul termal (Nymphaea Lotus var. Thermalis), o plantă subtropicală, considerată un relict terţiar ce trăieşte spontan într-o climă temperată, supravieţuind glaciaţiunii din cuaternar datorită apelor termale ce alimentează izvorul Peţei; melcul termal, Melanopsis Parreyssi, specie relictă endemică, şi Roșioara de apă termală (Scardinius racovitzai), un pește adaptat existenței în ape termale de 28-34 grade C, ce trăieşte doar pe fundul lacurilor nămoloase, cu alge, în Ochiul Mare, lacul alimentat de izvorul sublacustru termal, din Băile 1 Mai, izvorul Peţei! I se spune Roşioară datorită marginilor de culoare roşie ale înotătoarelor perechi. A fost descoperită de G. Müller în 1958 în apele lacului termal 1 Mai. Denumirea științifică a fost dată de Müller în onoarea marelui savant român Emil Racoviţă.
Acestor specii le place doar la noi. La Băile 1 Mai. Şi mi se pare nedrept să le numesc specii. Frumuseţea aceea de nufăr, o floare exotică pentru noi, de origine subtropicală, de o delicateţe şi o perfecţiune arhitecturală, simbol al curăţeniei, al liniştii (căci induce o stare de pace prin compuşii pe care îi conţine – lotusină şi nuciferină, stimulatori cerebrali), să o numesc „specie”? E ca o regină a florilor, cu misterul ei oriental, care ne-a ales pe noi, locuitorii acestei zone, să o găzduim, străbătând erele geologice până în vremurile noastre, făcându-ne onoarea să îi fim contemporani.Nu, nu pot să îi spun specie…
Acestea trei nu erau singurele specii endemice, mai erau şi insecte, iar broasca mare nu hiberna, datorită temperaturii cvasiconstante a apei (aproximativ 30-35 grade Celsius). Acest regim termic a produs modificări ale metabolismului acestor vieţuitoare, astfel încât ele depind de apa termală, călduţă.
Aţi reţinut timpul trecut pe care l-am folosit? Ecosistemul era populat, căci acum nu mai este. Suntem moştenitorii unici ai acestei configuraţii biotopice, noi, bihorenii din zona Băile 1Mai, Băile Felix, Oradea. Nicăieri în lume nu mai există această Roşioară a lui Racoviţă, a noastră, de fapt! Peţa era – ce trist, să folosesc trecutul… – singurul loc din lume unde nufărul termal vegeta spontan. Rezervaţia naturală Pârâul Peţa este singurul ecosistem acvatic termal din România inclus în patrimoniul european! Acum a devenit o baltă pustie, cum pustii sunt sufletele acelora cărora nu le-a păsat de această moştenire, ale acelora care ar fi trebuit şi putut să ocrotească, aşa cum legea cere, aceste locuri minunate în unicitatea şi efluviul de mister adus din ere îndepărtate.
Nişte învingători fără glas au învins mileniile, dar noi, generaţiile postcomuniste din această parte de ţară, fiinţe cu minte şi cu suflet, le-am exterminat (evident, nu voit), ca într-un război al speciilor, mânaţi, unii, de interesele noastre meschine, materiale şi ceilalţi, de nepăsarea noastră suverană.
Nu e problema noastră, nu-i aşa? O lume tăcută, tainică, un lac, acolo… Nici măcar nu avea diafani pescăruşi, simpatice raţe de baltă, nu avea expunerea turistică a Băilor Felix; un lac cu o viaţă tăcută, cu melci şi peştişori aparent banali…. doar nuferii albi, în maiestuozitatea lor, dădeau farmecul pitoresc şi tăiau respiraţia, prin frumuseţea lor regală şi prin invitaţia lor la meditaţie.
Dar ce nevoie avem să medităm? Click-ul aleargă repede peste pagini, navigăm febril pe Internet, însetaţi de informaţii, prin alte ape, apele unor mări agitate, în care binele şi urâtul convieţuiesc amestecându-şi culorile, sunt ape virtuale, dar ne satisfac temporar neliniştea lăuntrică a existenţei noastre.
Nişte specii, acolo, şi ele… Doar dispar peste 200 pe zi, pe planetă, într-un secol ce se consideră ecologist, în care pretindem că protejăm natura. Acum, aceste specii sunt ţinute într-un mediu artificial, în captivitate, în acvarii biotop, unde profesionişti încearcă să le creeze un mediu cât mai apropiat de cel natural, astfel încât vieţuitoarele să se poată înmulţi şi trăi.
Coordonatorul secţiei acvariu de la Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii din Galaţi a declarat că peştişorii (roşioara) – a căror înmulţire ex-situ au reuşit-o – „au o valoare inestimabilă, fiind o lecţie vie despre evoluţia speciilor”. Astfel, peştişorii noştri, doar ai noştri, ai bihorenilor, au ajuns să facă parte din „proiectul ştiinţific internaţional – „Reproducerea în captivitate şi menţinerea ex-situ a populaţiilor de Scardinius racovitzai şi Melanopsis parreyssii” – finanţat de fundaţia The Mohamed bin Zayed Species Conservation Fund, deţinută de prinţul moştenitor din Abu Dhabi (Emiratele Arabe Unite)”.
Melcul, şi el, săracul, prin Ungaria, prin Austria, cetăţean universal, globalist, ca noi toţi. Aflăm ce mai face dând un click pe un link. Nu face bine, e în extincţie, adică e o specie pe moarte. Nu i-a priit captivitatea, nu s-a simţit bine decât în lacul lui. Proiectul altora nu l-a convins şi pe el să fie parte din acesta. Şi doar era eroul principal. Doar că trăia într-un mediu care nu era al lui, în alte dimensiuni, cu care nu a rezonat. Nufărul se simte mai bine. Altundeva, desigur, prin bazine artificiale şi prin acvarii; graţie muncii şi dedicaţiei deosebite a unor oameni valoroşi, căci biologii care au încercat menţinerea lor în viaţă erau (şi sunt) voluntari în proiectul sus-numit. Ba mai mult, biologi maghiari încearcă să le găsească izvoare naturale termale în care să îi aclimatizeze.
Patriotismul meu local s-a cam dezumflat. Nu ştiu, al vostru, cititorilor… Unde erau cei ce puteau să îi salveze, să strige pentru aceste vieţi necuvântătoare? Oameni în apogeul lor profesional, moral, etic, de ştiinţă, cu autoritate specifică pentru acest sit -rezervaţie naturală , oamenii cetăţii, cu conştiinţe treze? Mă gândesc acum la coloana vertebrală a bietei roşioare, versus cea a speciei superioare, omul raţional şi protector… Coloană ce va rămâne pe aici, printre sedimentele solului, după alte ere, ca un relict al vremurilor noastre geologice şi … umane.
Şi uite, aşa, vieţuitoarele care au vrut să facă parte din destinul nostru, aducând mărturie despre postglaciaţiune şi ere geologice, despre cum e posibil ca viaţa să supravieţuiască miraculos unei ierni îndelungate a fiinţei, au ajuns să facă parte din… proiectele noastre.
Unele dintre ele doar din proiecte, nu şi din viaţă. Doar că ne-a rămas consolarea că le găsim pe net. La un click distanţă.
Am menţionat mai sus cauze ale dispariţiei lor, în principal interesele meschine şi nepăsarea. Interesele meschine se referă la exploatarea intensă a zăcământului geotermal de către staţiunile, vilele, locuinţele din zonă. Intensivă şi, în parte, şi ilegală. Desigur, mai sunt şi cauze naturale, cum ar fi colmatarea, deoarece de pe versanţii cultivaţi agricol care delimitează bazinul hidrografic al Ochiului Mare – de unde izvorăşte apa termală din scoarţă – ajung în lac alte cantităţi de sedimente, împreună cu substanţele chimice folosite pentru culturile agricole (îngrăşăminte, pesticide, insecticide) (Linc și colab., 2013).
De asemenea, sedimente sunt aduse în apele lacului şi de pâraiele afluente, îndeosebi în urma căderilor de precipitaţii abundente care duc la creşterea debitului lichid şi a celui solid.
Nu în ultimul rând, apele călduţe ale lacului îmbiau localnicii la scăldat şi adăpat vitele, pe unii turişti / localnici la spălat autovehiculele, pe unii pescari amatori la pescuit, iar albia sau malurile sale s-au dovedit frecvent a fi locuri apreciate pentru … depozitarea gunoaielor.
Nu putem să nu spunem că au fost mulţi oameni dedicaţi protejării acestui loc unic. Oameni de ştiinţă, cum a fost regretata biolog Ana Marossy, oameni de ştiinţă de la muzeul Ţării Crişurilor, de la Universitatea din Oradea, actualul custode al rezervaţiei naturale, edili ai oraşului, ai judeţului. Povestea are personaje pozitive şi negative. Deznodământul ei pare să se apropie. Şi aparţine zilelor noastre. Suntem contemporani cu un deznodământ pe care îl putem (oare?) influenţa.
Există declaraţii politice actuale de protejare a acestui loc, există legi europene în acest sens, există speranţă de la oameni de ştiinţă care cred că în urma interpretării, într-un viitor apropiat, a rezultatelor studiului hidrogeologic din zona lacului de la Băile 1 Mai, se va putea reface ecosistemul acvatic, prin realizarea unui foraj şi pomparea apei geotermale în lac, urmată de renaturarea lacului cu speciile crescute ex-situ, aşa cum declară custodele rezervaţiei.
Şeful secţiei Ştiinţe ale Naturii a Muzeului Ţării Crişurilor spunea, însă, că „ceea ce a fost acolo nu mai poate fi vreodată!” Experienţele de renaturare au eşuat până acum. Vieţuitoarele noastre sunt cât se poate de reale şi nu putem da filmul înapoi, pe o peliculă virtuală. Echilibrul lor multimilenar a fost ireversibil distrus. Poate că vor reuşi să trăiască în acvarii şi îi vom urmări ca pe nişte exponate, parte a unui proiect „de succes”.
Dar lacul cu nuferi, lacul cu nuferi rămâne un vers frumos dintr-o poezie. Biologia, chimia, fizica, poezia acelui lac, toate s-au dus… „pe apa Sâmbetei!”
Pentru mulţi localnici, Peţa e doar o apă ce aduce deşeuri de la băi, o apă cu alge şi pe alocuri cu gunoaie sau cu deversări de detergenţi, iar pentru alţii e o apă ce adăposteşte şi răţuşte, în funcţie de privirea – mai cinic-realistă sau mai duioasă- a privitorului.
Pentru unii dintre noi, Peţa este pârâul pitoresc al copilăriei noastre, pentru alţii, pârâul care poartă, la izvor, viaţă… de poveste, din Terţiar.
Ne rămâne să sperăm că povestea va avea un happy-end, că binele va învinge, că globul de cristal în care trăiesc cu adevărat aceste vieţuitoare nu va fi spart de meschinăria sau de indiferenţa noastră.
Mergând pe firul … Peţei, informându-ne, ne-am mobilizat. Elevii mei sunt cei care au avut energia de reacţie care a determinat naşterea acestui demers. De la analizele chimice efectuate, cu sprijinul profesioniştilor de la Compania de Apă Oradea, de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Oradea şi de la Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Bihor, am ajuns să ne punem întrebări profunde legate de acest ecosistem, ca un fel de diagnosticare a acestuia, păstrând însă proporţiile, căci demersul nostru este, totuşi, şcolăresc.
Bulgărele s-a rostogolit tot mai mult, firul mic de apă cheamă tot mai mulţi afluenţi, iar echipa noastră s-a identificat cu această cauză. S-au întâmplat lucruri minunate în această călătorie ştiinţifico-eco-civică a noastră: uşile ni s-au deschis ca în poveste, magic, fără să le forţăm în vreun fel, oameni inimoşi ne-au dat timpul, energia, parte din viaţa lor, albia faptelor noastre s-a îmbogăţit cu ape noi, curate şi vii, efluvii ale spiritului omenilor buni cu care ne-am întâlnit în acest destin al Peţei. Să fie chemarea, din ere geologice, a spiritului nufărului, roşioarei, melcuşorului?
Fie ca omenia bihorenilor să triumfe asupra „descurcărelii” materialiste contemporane. Fie ca nobleţea semenilor noştri cu putere de decizie şi de acţiune să se coaguleze şi să se multiplice în ajutorul dat unor gingaşe necuvântătoare, fără apărare. Fie ca noi toţi să realizăm că aveam lângă noi o capsulă a timpului îndepărtat, trimisă de Pământ nouă, din vremuri imemoriale, ca un arc în timp, mărturie şi îndemn la perenitatea vieţii…
Aveam lângă noi….
Prof. MIRELA ARDELEAN
Bibliografie:
http://pringalati.ro/premiera-mondiala-rosioara-lui-racovita-reprodusa-la-galati/
https://peterlengyel.wordpress.com/2012/05/27/paraul-petea/
http://www.visitbihor.ro/lacul-termal-peta-un-obiectiv-turistic-in-stingere/
LOGO paper 