BOGDAN: Halloween Special 2/3 – Rosemary’s Baby (1968)

În vara lui o mie nouă sute șaizeci și opt, un oarecare Roman Polanski (da, acel Roman Polanski) deschidea o nouă pagină în istoria cinematografului de groază și exploda la Hollywood odată cu lansarea filmului Rosemary’s Baby. 

Așază-te confortabil pe canapea și ia-ți ceva de înfulecat, pentru că azi ne continuăm scurta călătorie în universul filmelor horror. Să trecem la treabă!  

Despre ce e vorba 

Un cuplu se mută într-un apartament, ea rămâne însărcinată și o groază de evenimente stranii o fac să bănuiască că ceva nu e în regulă. Are parte de coșmaruri teribile, vecinii din apropiere sunt neobișnuit de amabili, iar tânăra aflată în grija acestora se sinucide. 

Dacă-ți plac filmele psihologice care se învârt în jurul unei comunități mici, vrei un scenariu inteligent și o atmosferă pe măsură, Rosemary’s Baby e alegerea ideală pentru tine! 

Rosemary Woodhouse 

Crescută la țară și formată într-un mediu catolic strict, Rosemary (Mia Farrow) e o tânără timidă și simpatică, care își dorește nespus de mult să devină mamă. Într-un final, rămâne însărcinată, dar aparenta binecuvântare a acesteia se transformă într-un coșmar. 

Guy Woodhouse 

Tipul bărbatului carismatic, mereu cu vrăjeala la purtător, Guy (John Cassavetes) e un actor semi-ratat care aspiră la o carieră de succes. Nu știm foarte multe despre el și îi descoperim convingerile puțin câte puțin prin acțiunile sale și interacțiunea cu celelalte personaje. 

Bramford 

Dakota Building a găzduit de-a lungul timpului diverși reprezentați ai aristocrației newyorkeze. Numai că dincolo de zidurile sale austere, clădirea ascunde o istorie de-a dreptul tulburătoare. Se zvonește că mai mulți indivizi dezechilibrați i-au călcat pragul, iar printre ocupațiile acestora se numărau magia neagră, crimele ritualice și o formă malefică a Sabatului. 

La scurt timp după instalarea lor, Rosemary și Guy fac cunoștință cu Minnie (Ruth Gordon) și Roman (Sidney Blackmer) Castevet, un cuplu de bătrâni excentrici care locuiesc în proximitate. Însă Rosemary nu e tocmai încântată de prezența iritantă a vecinilor ei, care devin tot mai băgăcioși pe zi ce trece. Ei nu par a fi prea afectați de moartea subită a tinerei pe care o aveau în grijă și, mai mult decât atât, dezvoltă un interes cel puțin bizar pentru sarcina tinerei Rosemary. 

Teroarea realității 

John Carpenter (r. Halloween, The Thing) declara la un moment dat că horror-ul e singurul gen de film care are valoare universală. Ce vrea să însemne asta? Că indiferent de țara sau cultura din care provenim, filmele de groază ne vor speria în egală măsură pe toți, și asta datorită fricilor comune pe care le împărtășim. 

În Rosemary’s Baby, elementul horror nu constă în gălețile de sânge vărsate sau în manechinele sfârtecate, ci în violarea intimității și pierderea controlului. Filmul îngrozește prin doza mare de realism și ne obligă să ne fie frică, înainte de toate, de propriile presupuneri, ipoteze și așteptări tensionante. Regizorul scormonește în creierul audienței cu măiestria unui chirurg priceput. Inserează – cu mare atenție – în film idei, simboluri și indicii, numai că, atunci când adevărul e pe cale să iasă la iveală, se întâmplă ceva și publicul revine la incertitudinile de dinainte. 

Vrând-nevrând, spectatorul e nevoit să se identifice cu viitoarea mamă, iar asta pentru că întreaga poveste e relatată din perspectiva ei. 

De aici și semnele inevitabile de întrebare pe care le ridică filmul. 

E Rosemary victima unui complot diabolic sau suferă de paranoia? De ce petrece Guy atât de mult timp în compania soților Castevet? Ce vor, cu adevărat, Minnie și Roman de la ea? De ce îi preocupă pe toți atât de tare copilul care urmează să se nască? E Sapirstein un escroc care are intenții malefice vizavi de tânăra însărcinată sau doar un medic ca oricare altul? 

Geniul acestui film se remarcă atât prin „capacitatea lui Polanski de a insinua groaza și teama în inima unui cotidian aparent banal” (Vincent Pinel), dar și prin credibilitatea scenariului. La o adică, câți dintre voi nu aveți vecini indiscreți, de a căror prezență obișnuiți să vă feriți!? 

Firul narativ este simplu și linear, dar plin de capcane care îi vor păcăli până și pe cei mai experimentați dintre iubitorii de filme psihologice. 

Ceea ce face ca Rosemary’s Baby să fie un horror atât de bun nu e neapărat atmosfera apăsătoare, paleta de culori palide, personajele desprinse din realitate sau misterul a cărui dezlegare necesită un oarecare efort intelectual, ci profunzimea remarcabilă de care dă dovadă pe tot parcursul acestuia. Scenariul, excelent adaptat după romanul lui Ira Levin, tratează multe subiecte importante ale societății americane din anii șaizeci și nu numai. Filmul face trimitere atât la condiția femeii și, mai ales, a mamei, cât și la cea a „răului” care își are reprezentații pe Pământ. Rosemary’s Baby nu e doar povestea unei femei care trece prin greutățile sarcinii, dar și a unei tinere abandonate într-un mediu patriarhal în care bărbatul are, pe nedrept, puterea să ia orice decizie fără consimțământul partenerei. Mia Farrow a redat fragilitatea feminină cu o virtuozitate fascinantă prin prisma personajului care a consacrat-o: victima ingenuă Rosemary Woodhouse. 

Un alt aspect demn de menționat ar fi modul în care filmul ilustrează „răul” – nu sub forma unor vrăjitoare cu unghiile netăiate, nasuri încovoiate și pălării ascuțite, ci a unor indivizi prestigioși, vecini amabili și doctori distinși. Povestea înfricoșează în special datorită verosimilității acesteia și a mesajului transmis – faptul că „răul” se află pretutindeni pe Pământ și că se poate regăsi cu ușurință în toate categoriile sociale. Polanski preferă să păstreze finalul deschis formulat de Levin și să-i năucească complet pe spectatori. Iar cei care au văzut filmul știu foarte bine la ce mă refer. 

Ar mai fi de discutat câteva părți negative ale filmului, precum „prostia cronică” de care suferă mai toate personajele filmelor horror atunci când aleg să sară în brațele criminalului în loc s-o ia la fugă, spre exemplu, dar aici s-a simțit mai puțin asta. 

Dar hai să revenim, totuși, la părțile bune. 

Actoria – extraordinară, atât din partea actorului-regizor John Cassavetes (r. sc. A Woman Under the Influence, despre care țin neapărat să vorbim la un moment dat), cât și din partea Miei Farrow și a Ruthei Gordon (câștigătoare a premiului Oscar la categoria „Cea mai bună actriță în rol secundar” în anul o mie nouă sute șaizeci și nouă). Regia e aproape de perfecțiune, dar n-aș vrea să-l bat prea mult pe umăr pe Polanski având în vedere că e un individ de ultimă speță. 

Coloana sonoră este fermecător de înspăimântătoare – muzica liniștitoare de leagăn, îngânată de Mia Farrow, mă răscolește de fiecare dată. Rosemary’s Baby mi-a întors trăirile pe toate părțile! Nu am cuvinte prin care să exprim cât de mult mi-a plăcut! 

Culorile palide, atmosfera înfrigurată, tehnicile de filmare, interpretările fabuloase ale actorilor, toate astea contribuie la crearea unui fundal efervescent. 

Rosemary’s Baby nu a făcut excepție și, precum majoritatea filmelor care tratează subiecte delicate, a suferit numeroase critici și amenințări din partea diferitor instituții și categorii sociale. Deloc surprinzător, povestea a stârnit protestul Bisericii Catolice. La un an după lansare, regretata actriță americană Sharon Tate (care era la un pas să ia rolul Miei Farrow în film), soția regizorului Roman Polanski, a fost asasinată în reședința sa hollywoodiană de către niște fanatici ai clanului Manson. 

Filmul rămâne și azi unul controversat, urât de mulți și interpretat greșit de și mai mulți. Însă pentru un cinefil căruia îi place să vadă o poveste inteligent scrisă, minunat regizată și plină de actori capabili să livreze performanțe cât mai reușite, Copilul lui Rosemary nu rămâne decât o desfătare și o experiență cinematografică deosebit de intensă. 

Filmul excelează pe toate planurile și e unul dintre cele mai valoroase horror-uri psihologice făcute vreodată. Povestea asta îți va măcina complet nervii!  

Cinefilule, ia seama: o să mori de spaimă! 

BOGDAN SLAB