Dacă tot am intrat în așa-zisa lună a groazei, m-am gândit că ăsta e momentul ideal în care să vorbim despre horror. Așa că ți-am pregătit o selecție formată din trei filme care, cred eu, o să te bage rău de tot în sperieți.
Cinefilii mei, veniți mai aproape! Azi deschidem lista cu Psycho!
Despre ce e vorba
Marion Crane (Janet Leigh), o secretară tinerică și – dă-mi voie s-o spun – deosebit de atractivă, visează la o viață mai bună alături de iubitul ei divorțat.
Prin urmare, ce face Marion a noastră? Se hotărăște să fure cei patruzeci de mii de dolari ai unuia dintre clienții șefului ei și să dea bir cu fugiții. Zis și făcut!
Protagonista o întinde din Phoenix către locuința viitorului ei consort, în speranța că va scăpa de consecințele legale. Numai că situația se agravează atunci când mustrările de conștiință încep să o cuprindă pe Marion și, de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, o ploaie torențială o împinge pe fugară pe cele mai neumblate drumuri.
Dar ce să vezi! Norocul pare a-i surâde brusc tinerei Crane, căci se trezește în fața unui motel cochet, ferit de văzul lumii (și, mai ales, al autorităților). Nu apucă să se dea bine jos din mașină, căci este întâmpinată cu amenitate de însuși Norman Bates (Anthony Perkins), administratorului neobișnuit, dar amabil al motelului. Bucuros nevoie mare de prezența clientului nesperat și sătul de la atâta vopsit pereții cu privirea, Bates îi oferă cu generozitate fugarei o cameră călduroasă, iar ea, mulțumită la rându-i de locația izolată, decide să meargă la culcare, dar nu înainte de a face un duș.
Gata, de aici vin spoilerele! Deși, dacă mă întrebi pe mine, e greu de crezut că mai există cineva care să nu cunoască scena de sub duș…
Încet, dar sigur, atmosfera capătă proporții înspăimântătoare, în special datorită prezenței misterioase a mamei lui Norman, o bătrână imobilizată ce-și duce veacul în casa imensă de pe deal, dar care are o gură aprigă și un comportament extrem de dominant asupra tânărului Bates.
N-o fi babeta în toate mințile, dar, să-mi fie cu iertare, nici odrasla ei nu-mi inspiră mai multă siguranță!
Cu trecerea fiecărui minut petrecut în compania lui Norman, atât noi, spectatorii, cât și Marion, ne putem da seama că Bates are un comportament deviant. Pe cât e de simpatic, pe atât e de straniu. Pe cât de calde sunt cuvintele lui, pe atât de absentă îi este privirea. Pe cât pare de inofensiv, pe atât este de amenințător.
Norman Bates e unul dintre cele mai complexe personaje din câte s-au văzut într-un cinematograf. Dar, pentru a-i înțelege mai bine comportamentul și motivațiile, va trebui să apelăm puțin la una dintre teoriile psihanalitice ale lui nenea Freud…
Complexul Oedip
Odată cu moartea subită a soțului ei, Norma e nevoită să-și crească singură băiețelul, iar la ceva timp se recăsătorește.
Te-ai prins, cred, că micul Norman nu e tocmai încântat de prezența noii sale figuri paterne. Vrea ca numai el să beneficieze de afecțiunea mamei. Ajunge să-și urască părintele de același sex. Freud considera că în perioada dintre trei și cinci ani (stadiul falic, așa cum îl numea el) băiatul este atașat de mamă și își percepe tatăl ca fiind, de asemenea, preferat de mamă. Consecința? Apariția rivalității de tată.
Hitchcock reușește să exagereze, totuși. Cum face regizorul asta?
Într-un acces de furie, Norman comite atât patricid, cât și matricid. Dar ajunge să regrete actul cel din urmă. Astfel, pentru a-și păstra ființa dragă vie, Bates fură cadavrul mamei sale și, pentru că nu poate suporta vinovăția suferită de pe urma acțiunii sale atroce, creează o identitate imaginară a Normei. În termeni medicali, problema cu care se confruntă Bates se numește tulburare disociativă de identitate. Așadar, „personalitatea mamă” e cea care preia controlul în mod succesiv și comite crimele. Atunci când una dintre personalități nu este folosită (cea a lui Norman, în cazul de față), bărbatul se detașează de realitate și nu știe ce s-a întâmplat cât timp a lipsit. Prin urmare, în momentul în care personalitatea inițială preia din nou controlul, Bates – ca un fiu de nădejde ce e – se întoarce la locul crimei și face „curățenie”.
Oricât de mult și-ar dori, Norman nu poate trece peste ideea că mama sa nu mai e. Ca atare, de fiecare dată când pericolul realității amenință iluzia din capul lui, Bates se deghizează sub forma Normei. Vorbește precum ea. Încearcă să fie mama lui. Și o face pentru atât de mult timp, încât personalitatea alternativă și dominantă ajunge să pună stăpânire pe el. În final, Norman e doar un ansamblu format din carne, sânge și oase. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
Dar haideți să revenim la relația mamă-fiu din Psycho.
Încă de la primul nostru contact cu Norma Bates ne putem da seama că femeia are o atitudine extrem de dominantă asupra fiului ei. Hitchcock reușește – așa cum numai un genial ar fi putut – să sublinieze o idee doar prin intermediul unor metafore vizuale. Uite un exemplu. Dacă motelul se află undeva jos (oarecum supus, zdrobit sub greutatea casei de pe deal), casa, cu luminile sale severe, este sfidătoare și impunătoare. Iar dacă avem și în vedere faptul că Norman își petrece majoritatea timpului în motel, atunci concluzia e una cât se poate de clară – Norma exercită o autoritate de necontestat asupra fiului ei, care nu îndrăznește să iasă din cuvântul acesteia. Faptul că Bates a crescut în preajma unei femei atât de posesive explică inabilitatea sa de a simți intimitate afectivă față de celelalte persoane. Atunci când Norman o urmărește pe Marion prin orificiul din perete, își dă seama că se simte atras de ea. Iar lucrul ăsta îl face să privească situația ca pe o amenințare. O amenințare care vizează strict relația dintre el și mama sa. Drept urmare, se deghizează sub forma Normei și comite crima odioasă de sub duș.
Din cauza modului în care a fost tratat de mama sa, experiența lui Bates cu femeile pare a fi una limitată. Atunci când detectivul Arbogast îl investighează, Norman răbufnește și îi spune: „Nu pot fi păcălit! Nici măcar de o femeie.” Acest lucru scoate la iveală aversiunea pe care Bates o resimte vizavi de persoanele de sex opus.
Psihoza lumii noastre
Alfred Hitchcock a intenționat să arate spectatorilor că lumea aparent normală ascunde persoane care pot depăși cele mai îngrozitoare coșmaruri. Psycho nu e despre vampiri, vârcolaci, bestii imense venite din spațiu sau alte creaturi care mai de care mai dubioase, ci despre mintea tulburată a unui individ capabil să dezlănțuie infernul.
Conceput, printre altele, ca o critică la adresa naivității americane, Psycho trage un semnal de alarmă cu privire la pericolul ineluctabil care ne pândește pe fiecare dintre noi. Din cauza gradului nemaiîntâlnit de sexualitate și violență, oamenii Paramount-ului au refuzat categoric să producă filmul, crezând că oricum nu va trece de cenzură (vezi Codul Hays). La ieșirea pe piață, Psycho a fost atât un triumf, cât și un scandal.
„Maestrul suspansului” a făcut un film nemaivăzut! De ce? Pentru că a avut curajul să rupă barierele și tabuurile convenționale. Ca să-ți faci o idee cât de „proaspăt” a fost Psycho în peisajul cinematografiei americane, trebuie să înțelegi că este primul film în care o actriță poartă doar sutien și slip. Sau în care cineva trage apa la toaletă. Cineastul și-a propus să realizeze un film modern, în care violența și erotismul să fie duse la rang de artă. Pentru a șoca și mai mult, Hitchcock recurge la un gest nemaiîntâlnit până atunci și ucide personajul principal la nici măcar o oră de la începerea producției. Psycho e realizat alb-negru atât pentru a crește sentimentul de neliniște în rândul spectatorilor, dar și pentru a trece mai ușor de cenzură. Iar dacă și tu te-ai întrebat de ce sângele folosit în scenele de înjunghiere are o culoare atât de închisă, e pentru că s-a folosit sirop de ciocolată. Zice-se.
În regulă, acum hai să vorbim puțin despre tehnicile cinematografice utilizate.
Ca de fiecare dată, Hitchcock se folosește de unghiuri și sunet într-un mod inedit. În cadrul dinaintea uciderii lui Arbogast, camera planează lent deasupra locului în care se va petrece crima. Cu pași nesiguri, detectivul urcă scările, nebănuind că la scurt timp urmează să fie înjunghiat. Noi însă, cei care ne ațintim privirea asupra scenei precum zeii atotputernici, anticipăm că Norman va ieși din camera din dreapta și îl va omorî. Divulgându-ne o informație pe care personajul încă nu o cunoaște, Hitchcock creează tensiune și spaimă. E o tehnică simplă, dar extrem de eficientă pe care cineastul o utilizează pentru a spori suspansul.
Să luăm alt exemplu.
Când Marion o aduce în discuție pe mama lui Norman, cadrul găzduiește brusc un unghi ascuns, făcând spectatorul să se simtă dominat și nesigur. Dacă vorbim de iluminare, un exemplu foarte pertinent ar fi scena înjunghierii de sub duș. Becul din spatele siluetei creează umbre și nu ne permite să aflăm identitatea ucigașului. Drept urmare, privitorul poate fi determinat să simtă atmosfera amenințătoare. În schimb, atunci când iluminarea vine de jos, fața subiectului devine sinistră și stranie. Și exemplele pot continua.
Revăzut în urmă cu puțin timp, am înțeles de ce, inițial, Marion poartă lenjerie intimă de culoare albă, iar după ce comite actul infracțional lenjeria are culoare neagră. Sau de ce apelează regizorul la efectul de lumină Chiaroscuro. Sau de ce nivelurile casei ar putea reprezenta mintea umană văzută de Freud sub forma unui aisberg (parterul – conștientul, etajul – preconștientul și subsolul – inconștientul).
S-o spunem pe aia dreaptă. Hitchcock a fost un geniu!
Nu o să omit nici muzica ascuțită orchestrată în frunte cu maestrul Bernard Herrmann (Taxi Driver, Vertigo), nemaipomenită prin modul în care reușește să amplifice groaza.
Iată un exemplu.
În timp ce eroina își conduce mașina pe furtună, pe coloana sonoră se aud rafalele ploii torențiale ce lovesc cu putere în parbriz. Sunetul se repetă până la un efect terifiant ce culminează cu înjunghierea ei sub duș, lucru care întărește dramatismul și efectul de atmosferă a scenei.
Bineînțeles, nu putem vorbi despre Psycho fără a-l menționa pe Anthony Perkins, care a strălucit cu desăvârșire în rolul lui Norman Bates. De amintit ar fi și scenariul bogat în teme psihologice și, evident, regia fără cusur a infailibilului Alfred Hitchcock.
Psycho te aruncă într-o spirală a nebuniei așa cum foarte puține filme au reușit de-a lungul timpului. Scena antologică de sub duș, de departe cea mai faimoasă secvență de crimă din istorie, a necesitat nu mai puțin de șaptezeci și opt de cadre și cincizeci și două de tăieturi editoriale în decursul a patruzeci și cinci de secunde. Perdeaua care se trage, apariția de nicăieri a criminalului, țipetele disperate ale eroinei, rânjetul diabolic de pe chipul lui Bates… Imaginile astea au rămas ca un tipar pentru cinematografia universală. Din punctul meu de vedere, Psycho rămâne o producție la fel de importantă precum Citizen Kane sau 2001: A Space Odyssey. A influențat cineaști, a deschis noi drumuri și a dus la o frenezie mondială.
Filmul lui Hitchcock te va înfricoșa și captiva totodată. Psycho e o experiență paralizantă! Halucinantă! Cutremurătoare!
Cinefilule, ia seama: o să mori de spaimă!
BOGDAN SLAB
LOGO paper 