E târziu și îți simți sufletul rătăcit. Umblă singur, pe drumuri știute doar de el, căutând oameni care îi lipsesc. Uneori oamenii te îndepărtează și te uită. Nu mai merg pe același drum cu tine și nu-ți mai sunt alături nici fizic, nici sufletește. Uneori, zâmbetele alungă lacrimile, alteori lacrimile alungă zâmbetele. Uneori, te simți singur și pustiu, chiar dacă în realitate nu ești nici singur, nici pustiu.
Ai obosit să tot greșești cu oamenii, să-i alegi prost, și să speri că într-o bună zi lucrurile se vor schimba. Nu se schimbă nimic, pentru că oamenii sunt oameni. Ei habar nu au ce fac în viața lor, darămite ce anume vor căuta în a ta. Și totuși, există oameni ca tine, care caută să intre în viața cuiva pentru a-și găsi rostul în a lor.
Azi, plângi în suflet. Acesta este momentul în care tot ce te apasă e invizibil pentru ceilalți, în care aparent ești bine, dar lumea pare că se prăbușește în jurul tău, în care durerea e surdă și mută și oarbă, și în care pieptul ți-e de plumb. Tot ce s-a strâns în tine pare să te copleșească. Dar tu, continui să-i zâmbești lumii, să ascunzi temerile și să înăbuși gândurile care creează haos înăuntrul tău.
Nu mărturisești nimănui, și totuși, acel “nu-mi pasă”, spus mai devreme, te mănâncă de viu pe interior și simți că ai adunat toate furtunile lumii înăuntrul tău.
Păstrezi în suflete prea multe și prea de toate. Lacrimi neplânse la timpul lor, cuvinte nerostite, regrete mărunte, oameni pe care nu i-ai putut păstra și alții pe care nu i-ai putut ierta, răni pe care nu le-a închis timpul și visuri pe care le-ai uitat într-un colț, în suflet. Ai supraviețuit așa, neștiind ce-i de fapt viața.
Azi te gândești la oamenii care, „lovindu-te”, te-au învățat că viața nu-i deloc simplă, și că oamenii sunt uneori cât se poate de răi. Azi te gândești la oameni în general, la cât de mult te pot ajuta, și la cât de multe dureri îți pot cauza. Azi le mulțumești oamenilor care au făcut parte din călătoria ta prin viață.
Ești suma oamenilor pe care i-ai iubit și care te-au iubit. Pentru că unii ți-au dăruit ceva atunci când au venit și ți-au luat o bucățică atunci când au plecat. Astfel, tot aduni și scazi din tine de nenumărate ori, până ajungi să te reduci la această sumă – a oamenilor pe care i-ai iubit și care te-au iubit. În sufletul tău se nasc o mulțime de întrebări contradictorii…
ANDREEA FEHER
LOGO paper 