BOGDAN & RĂZVAN: «Se7en» sau cel mai bun thriller din istoria cinematografiei

Se7en este un thriller psihologic din anul 1995, cu elemente de horror și neo-noir. De asemenea, este unul dintre primele filme regizate de David Fincher și cel care l-a propulsat cu adevărat în toată industria asta cinematografică.

Așadar, în caz că n-ai văzut încă Se7en, îți recomandăm s-o faci iar abia după aceea să revii aici – recenzia va conține spoilere și chiar ar fi păcat să nu descoperi povestea filmului de unul singur.

 Despre ce e vorba 

William Somerset, un detectiv experimentat de la Departamentul de Omoruri, și David Mills, noul său partener, vânează cu înfrigurare un ucigaș ale cărui crime atroce au legătură cu cele șapte păcate capitale (de aici și numele filmului, Se7en).

Cei doi fac cunoștință printr-o circumstanță destul de ciudată, dar interesantă – detectivul Somerset se află în ultimele sale zile de serviciu înaintea pensionării, în timp ce detectivul Mills se află în prima sa zi de lucru în compania bătrânului William.  

La o primă vedere, cei doi parteneri par a fi total diferiți. Perspectivele lor asupra meseriei de detectiv și asupra vieții par opuse, iar deasupra lor planează un aer conflictual.

Cu toate astea, crimele și cazurile pe care le vor întâmpina în viitorul apropiat îi vor face să coopereze și, chiar mai mult, să devină unul dintre cele mai iconice duo-uridin istoria cinematografiei.

Pentru moment, cam asta e tot ce ar trebui să știi despre Se7en. Premisa este una simplă, iar firul narativ este unul plăcut, fără prea multe abateri de la subiect.

Societatea, pradă-prădător…

Cu toții îl știm pe Fincher – perfecționismul de care dă întotdeauna dovadă, modul meticulos prin care construiește povestea unui film și obsesia sa cu privire la fiecare detaliu.

Încă de la început, orașul ne este prezentat ca fiind unul agitat și gălăgios. Oamenii par reci și abisali, total lipsiți de empatie. Rata criminalității este ridicată aici – se petrec crime și infracțiuni la tot pasul, iar de multe ori autoritățile dau impresia că nu mai pot ține ritmul. Fiecare se grăbește să ajungă cât mai repede la locul de muncă, mașinile sunt constant blocate-n intersecții, iar zgomotele provocate de huruitul acestora răsună în tot orașul, acompaniate de sunetul gălăgios al ploii, care pare să nu se mai termine.

Fincher reușește să creioneze imaginea unui oraș complet dezorganizat, într-un tablou de-a dreptul dezolant. Fundalul, scena pe care se derulează toată acțiunea pare să ne indice faptul că mediul a avut un rol major cu privire la decăderea în dizgrație a orașului.

David Mills

Despre Detectivul Mills nu știm foarte multe. Ne este introdus în film ca fiind un tânăr chipeș și cu un simț al umorului dezvoltat. Este perspicace, dar în același timp și destul de stângaci și aiurit. Nu are prea multă experiență de muncă acumulată, însă este ambițios și încrezător în forțele proprii. Dorința sa de afirmare este una vizibilă, motiv pentru care s-a zbătut atât de mult să obțină transferul ca detectiv în noul oraș.

Adesea, Mills pare a fi arogant și nepoliticos cu detectivul Somerset. Are o nevoie constantă de a se afla în centrul atenției, însă, așa cum am spus și mai devreme, totul face parte din dorința acestuia de a se afirma, de a se simți folositor cu ceva.

Nu știm foarte multe lucruri despre trecutul acestuia. Dintr-o discuție purtată cu detectivul Somerset de la începutul filmului, aflăm că înainte a lucrat la Criminalistică timp de cinci ani, însă locul nu ne este precizat.

Somerset

Detectivul Somerset are parte de ultimele sale zile ca detectiv înaintea pensionării. După o carieră longevivă la Departamentul de Omoruri și o viață lungă în orașul de joasă speță, bătrânul detectiv așteaptă apropierea retragerii din activitate cu o ușurare profundă. După zeci de ani în care a fost martorul atâtor crime și acte de violență, pensionarea pare a fi o binecuvântare. Știe cum merg lucrurile în oraș, știe ce fel de oameni locuiesc pe străzile plouate și aglomerate.

Așteaptă în tihnă trecerea ultimelor sale șapte zile de lucru, ca mai apoi să plece și să se mute undeva la țară, cât mai departe de orașul care i-a fost pentru atât de mult timp adăpost, dar și factor de stres. Nu este căsătorit și duce o viață singuratică în apartamentul său spațios, dar pustiu.

Seriozitatea sa permanentă și modul său rece și detașat de a privi lucrurile par să fi fost modelate de mediul în care trăiește de atâtea decenii. Până și acesta recunoaște la un moment dat că personalitatea i-a fost sculptată de anii grei și necruțători care s-au năpustit asupra orașului, transformând-l într-o ruină, o junglă urbană. Dreptatea se face la colț de stradă, iar toată lumea face ceea ce vrea și cum vrea.

Chiar dacă bătrânul Somerset a devenit de mult timp parte din oraș, unele lucruri par încă să-l mai deranjeze. Vizibil iritat și tulburat de gălăgia orașului, acesta are pe noptieră un metronom, cu ajutorul căruia se relaxează și, așadar, reușește să adoarmă. Când nu poate să adoarmă, se îndreaptă spre un colț al camerei unde, cu ajutorul unui cuțit și a unei plăci de darts, își exersează ținta, activitate care-i menține distrasă atenția.

Tracy Mills

În ciuda faptului că rolul acesteia este mai mult unul secundar, Tracy e un personaj-cheie și un factor declanșator al filmului.

Tot ce știm despre ea este că lucrează ca profesoară și că este soția lui Mills. O putem observa la începutul filmului alături de acesta, însă ne este cu adevărat introdusă în poveste în momentul în care Somerset își face apariția în noul lor cămin, fiind invitat de către Tracy la cină.

Tânăra este o fire plăcută. E plină de viață și are un simț al umorului dezvoltat, caracteristică pe care o întâlnim și la soțul acesteia.

Relația dintre cei doi este una echilibrată și ne putem da seama că se iubesc mult. Încă nu au niciun copil, deși și-ar dori ambii măcar unul. Pentru moment, singurii „copii” ai acestora sunt câinii de vânătoare ai lui Mills. (Da, știu că mulți vă veți întreba acum: „Cu ce mă ajută pe mine informația asta?”, însă este un aspect important, la care o să revenim mai pe la final.)

Un alt aspect notabil ar fi relația dintre cei doi parteneri de la Omoruri și cum evoluează aceasta. Nu aș vrea să acopăr în totalitate acest aspect tocmai acum, ci să-i dedicăm o rubrică specială, însă sunt câteva lucruri care merită menționate. Seara în care detectivul Somerset ia cina pentru prima oară alături de Mills este una mai mult decât specială. Aceștia petrec timp prețios împreună, cunoscând-se mai bine și recunoscând în sinea lor că opiniile pe care și le-au clădit unul față de celălalt sunt greșite. În schimbul discuțiilor despre cazurile pe care le au de rezolvat, cei doi parteneri beau toată noaptea și pălăvrăgesc despre diferite lucruri. Este un moment de cotitură al relației acestora, care-i va apropia și îi va face să lucreze mult mai eficient împreună.

John Doe

Ei bine, iată că am ajuns și la personajul care ne interesează și fascinează pe majoritatea dintre noi – Jonathan Doe. În caz că nu știai, John Doe, respectiv Jane Doe sunt pseudonimele folosite pentru o persoană a cărei identitate reală este necunoscută sau care trebuie să fie reținută în cadrul unei acțiuni legale.

Cam așa stă treaba și cu antagonistul nostru, al cărui istoric pare să nu fi existat vreodată. Nu are credite bancare. Nu a lucrat nicăieri. Si-a deschis un cont acum cinci ani, cu bani lichizi, însă cam asta e singura informație pe care au putut-o afla autoritățile. Tot ce știm despre el este că e bogat, inteligent, cult și nebun de legat.  

Este un personaj complex și își săvârșește crimele într-un mod foarte elaborat și metodic. Fanatismul său religios dus la extrem îl face mult mai controversat și deranjant în ochii publicului decât e deja. Se consideră un martir, un trimis al lui Dumnezeu și crede că e de datoria lui să-i pedepsească pe oameni. De aceea apelează la cele șapte păcate capitale, alegându-și atent victimele și ucigându-le prin păcatul caracteristic fiecăreia.

Duo-ul perfect

Probabil că nu te-ai uitat niciodată la Se7en, însă ai auzit cel puțin o dată de „Detectivul Mills și Detectivul Somerset” sau „Ăia doi pe care-i joacă Brad Pitt și Morgan Freeman”. Sunt o pereche fantastică, se completează unul pe celălalt și diferențele dintre aceștia îi fac să funcționeze mult mai bine împreună – atât ca actori, cât și ca personaje.

Ați zice acum: „OK, OK, însă ce ți se pare așa extraordinar la ei?” Dați-mi voie să argumentez asta.

Încă de la începutul filmului putem observa diferențele vizibile dintre aceștia. Felul în care se îmbracă, felul în care vorbesc și chiar felul în care merg pe stradă. În timp ce mersul lui Mills este unul dezinvolt și destul de haotic, mersul experimentatului Somerset este unul drept și precaut, aș putea spune. Pasul îi este apăsat, iar privirea îi este fixată numai și numai înainte. Ochii îi sunt pătrunzători. Chipul brăzdat de ridurile bătrâneții îi este acoperit aproape în totalitate de umbra pălăriei negre pe care o poartă mai tot timpul.

Bineînțeles că și diferența de vârstă dintre aceștia constituie un factor esențial. Dacă-mi permiteți gluma, Mills e învățăcelul stângaci și neșlefuit încă pe deplin, în timp ce Somerset e profesorul distant și sever cu elevii săi.  

Ajungând la o maturitate necesară, care-i permite să-și dea cu părerea în vederea unor anumitor lucruri, Somerset e ca un al doilea tată pentru Mills. E întotdeauna aproape de ucenicul său, îl ghidează și îi împărtășește unele din experiențele sale de viață. Încearcă în mod constant să-l țină cu picioarele pe pământ, să-l facă să-și mențină calmul și să nu se lase condus de sentimente în momentele tensionate.

 „Experiența” lui Mills ca detectiv nu-l ajută prea mult. În ciuda faptului că lucrase la Criminalistică și încearcă mereu să pară că deține controlul asupra situației, se dovedește a fi ineficient și neprofesionist în multe cazuri. În timp ce Somerset petrece mult timp în bibliotecă, citind și documentându-se, Mills stă acasă, întins pe canapea, așteptând ca o revelație să-i concluzioneze cazurile de una singură. Condus de sentimente, adesea ajunge să facă niște acțiuni necugetate. La un moment dat, este prins într-o cursă sinucigașă de Doe și aproape că este omorât de către acesta.

Crearea răului absolut

John Doe e genul de personaj cu analiza căruia m-aș putea întinde pe o grămadă de pagini. Nu o s-o fac, căci și-așa recenzia este deja destul de lungă…

În rândurile următoare, vom încerca să ne strecurăm puțin în mintea criminalului, să-i cunoaștem filosofia și să aflăm ce l-a determinat să ucidă cu sânge rece atât de multe persoane.

Pentru început, haideți să ne punem o întrebare relativ  simplă: Cine este mai exact John Doe? Ei bine, John Doe este un nimeni. Este un nimeni pentru societate, este un nimeni pentru această lume – chiar el a spus-o, nu eu. Nu are o identitate, nu este înregistrat nicăieri, lucru care complică și mai mult situația. Nu-i cunoaștem familia sau prietenii, așadar nu-i cunoaștem nici trecutul. Pare de-a dreptul imposibil să smulgem o informație de la acesta.

Sau poate că nu…

Chiar dacă e un monstru – și cred că cu toții putem admite asta – John Doe nu a rupt de tot contactul cu realitatea. Trăiește într-un bloc murdar, învăluit de corupția și haosul de pe străzi. Cu toate astea, este o persoană (o să încerc să o numesc persoană, deși mi-e destul de greu) foarte organizată – apartamentul îi este încărcat cu diverse obiecte, care mai de care mai ciudate. Lumina din camere este una foarte redusă, aspect care ar putea simboliza starea mentală în care se află acesta. Deține o bibliotecă enormă, plină cu jurnale și caiete, în care își așterne zilnic gândurile. Ca ornamente… ei bine, cred știți la ce mă refer… Cam ce ar putea păstra un criminal în serie?

Cu toate că e un nebun de legat, Doe reușește cumva să se fofileze printre oamenii „normali”. Ce-i drept, indiferența și cruzimea de pe străzi îi oferă o oarecare comoditate; își poate desfășura acțiunile în voie, fără a fi deranjat de cineva. Mai pe scurt, nepăsarea societății îl acoperă, într-un mod indirect… Știu că sună dur, dar cam așa e.

Își ține hainele în folii de plastic și e atent la orice aspect care l-ar putea incrimina. Pe tavan are montate niște extensoare pentru exerciții, cu ajutorul cărora se menține într-o formă fizică bună. Rareori se înfurie, iar tonul său calm îl face și mai înfiorător.

Acum, că avem cât de cât o imagine despre acesta la care să ne raportăm, haideți să intrăm în străfundurile cele mai întunecate ale minții lui Doe. Va fi un traseu dificil de parcurs, așa că puneți-vă încă de pe acum centurile imaginare de siguranță.

Profilul psihologic

La o primă vedere, pare complet dezaxat. Îți dă senzația că e total controlat de nebunie, însă nu e chiar așa.

Că vrei sau nu să accepți ideea, John Doe este extrem de inteligent. Este cult, abil și are un simț al anticipării incredibil. Singura problemă e că modul în care a ales (sau poate că nu) să-și canalizeze toate aceste calități este unul total… Habar n-am – încercați voi să găsiți cuvântul potrivit, eu nu pot. Interesul său pentru ocultism este unul evident. Se pregătește ani la rând pentru „misiunea pe care o are de îndeplinit”. Cu ajutorul unor cărți precum Divina Comedie își pune la cale planul măreț, asta în viziunea lui, cel puțin… Știe că riscă împrumutând cărți însemnate de FBI de la biblioteca orașului, însă tot o face. E obsedat de perfecționism și vrea să facă totul ca la carte. Nu se consideră un om deosebit, însă consideră că munca sa este una deosebită. Urmează un traseu bine stabilit și își studiază victimele de ani buni. Într-un final, se predă autorităților și povestea pare că s-a terminat. Însă Doe are alte planuri…

„Justițiarul neînțeles”

Are impresia că e un justițiar neînțeles. Crede că e dreptul lui să-i pedepsească pe oameni pentru păcatele lor și privește pe toată lumea cu un dispreț ieșit din comun.

Afirmă nu de puține ori că e un trimis al lui Dumnezeu, responsabil cu pedepsirea păcătoșilor. Observă răul și oamenii cruzi din jurul său, mai puțin pe el. Vorbește în dodii și are niște argumente de-a dreptul halucinante. Întrebat de Somerset de ce iubește să facă rău oamenilor, având în vedere că e un martir, Doe îi răspunde prin faptul că nimic nu e rău atunci când faci ceea ce-ți place. Trageți voi concluziile.

Veriga slabă

Legătura dintre John Doe și Mills este fascinantă. Cu toate că aceștia nu au ocazia să discute prea mult, între ei intervine ceva… sau mai bine zis cineva. Le spune celor doi detectivi de nenumărate ori cât de mult îi admiră și apreciază pentru ceea ce fac. Încearcă să poarte o conversație mai lungă cu Somerset, însă caracterul de neclintit al acestuia îl face pe Doe să renunțe. Așa că apelează la Mills…

Mills îl provoacă pe John la dialog, fiind captivat de atitudinea sa glacială. Astfel, neexperimentatul detectiv se adâncește și mai mult în jocul lui Doe, care îi observase încă de la bun început naivitatea.

Cu John pe bancheta din spate, încătușat și vulnerabil, Mills crede că deține în sfârșit controlul. Mașina gonește cu viteză pe autostradă. Cei trei mai au puțin și se apropie de punctul final – un câmp deșertic, ferit de văzul lumii. Ajunși acolo, urmează ca Somerset și Mills să găsească ultimele două cadavre, iar Doe să-și recunoască faptele și să stea o bună perioadă după gratii. În sfârșit, totul pare să revină la normal. Doar că, din nou, John are alte planuri…

Final exploziv

Înainte de toate, haideți să ne reamintim care sunt cele șapte păcate capitale, în ordinea în care ne-au fost prezentate în film: Lăcomia, Avariția, Lenea, Desfrânarea și Mândria. Cred că v-ați dat și voi seama că formula e incompletă… De altfel, cele două cadavre par a fi de negăsit și se pare că Doe i-a atras pe polițiști într-o altă cursă de șoareci… Nu o să intrăm în detalii, cred că scena vă este deja cunoscută. Păcatul caracteristic al lui John este Invidia, în timp ce păcatul caracteristic al lui Mills se dovedește a fi Mânia. Prin ce mod? Veți afla vizionând filmul.

În cele din urmă, finalul îți dă toate răspunsurile de care ai nevoie, fiind încărcat cu simbolism. Mai țineți minte observația pe care am făcut-o cu privire la câinii de vânătoare ai lui Mills? Ei bine, o teorie spune că bietul cățeluș de pe marginea drumului reprezintă sarcina pierdută de Tracy, de care acesta nu aflase până atunci. Destul de macabru și trist, nu-i așa?

O altă teorie implică ploaia. Încă de la începutul filmului suntem bombardați cu prezența acesteia, făcându-și apariția în fiecare cadru exterior. Ploaia este prezentă peste tot, mai puțin în finalul filmului. Care ar fi mesajul pe care regizorul vrea să ni-l transmită? Biruința binelui, desigur.

Deși, dacă mă întrebi pe mine, am o cu totul altă părere.

Atunci când răul învinge…       

Fincher și compania au reușit să creeze un ending pe care eu, cel puțin, nu-l voi uita niciodată. Atipic finalurilor clișeice de la Hollywood, pe care le detest din tot sufletul, Se7en este un film care îți va arăta că răul, așa cum îl percepem fiecare dintre noi, poate învinge.

Multă lume care a vizionat filmul afirmă că finalul este unul previzibil și nu pot să-i contrazic. Da, finalul este previzibil, însă modul în care te lovește e același de fiecare dată. În pregătirea acestui material, am revăzut Se7en pentru a treia oară, în timp ce Răzvan s-a aflat la prima sa vizionare. Tot ce pot să spun e ca finalul mi-a transmis aceleași sentimente pe care le-am avut și pentru prima oară. Stresul și starea de nervozitate provocate de ultimele zece minute îți țin răsuflarea-n loc, iar tensiunea atinge cote de neimaginat. Ce-i drept, prestația actorilor și coloana sonoră amplifică și mai mult aceste sentimente.

„WHAT’S IN THE BOOOX?”

Dacă ar fi să fac o listă cu liniile mele de dialog preferate din filme, cu siguranță că și aceasta s-ar afla printre ele, alături de „U talkin’ to me?” din Taxi Driver și „You’re gonna need a bigger boat” din Jaws. E o replică de referință în cinematografie și pe care, o dată ce ai auzit-o, nu ți-o mai poți scoate din cap. Nu te poți numi cinefil și să nu fi auzit vreodată de ea. Punct.

În general, filmul e plin de momente memorabile. Dacă m-ai pune să aleg unul, l-aș alege pe cel cu urmărirea din bloc. De altfel, Răzvan îl preferă pe cel de la final. Așteptăm să ne scrieți în secțiunea de comentarii care este și scena sau scenele voastre preferate, fiindcă aveți de unde alege.

De ce e un film de nota 10?

Ne este foarte greu să definim perfecțiunea. Teoretic, e chiar imposibil. Până și termenul este unul abstract, reprezentând idealul suprem al ființei umane. E o minciună, practic. Nu există așa ceva.

Ca să fiu înțeles încă de pe acum, un film de nota 10 nu e echivalent cu un film perfect. De altfel, sunt foarte puține filme cărora eu le-am acordat zece curat (mai exact patru și, da, ăsta e unul dintre ele). De ce considerăm că Se7en este un film de nota zece? Foarte simplu. E extraordinar de bine structurat pe toate planurile – plot-ul este foarte dinamic și reușește să te țină captivat până la final.

Jocul actoricesc e la cel mai înalt nivel. În caz că n-am mai spus-o deja, Brad Pitt (Det. Mills), Morgan Freeman (Det. Somerset) și Kevin Spacey (John Doe) au fost de-a dreptul magistrali.

Să n-o desconsiderăm nici pe Gwyneth Paltrow (Tracy), totuși. În ciuda faptului că nu are foarte multe momente în care e prezentă, și-a jucat rolul destul de bine.

Pacing-ul este foarte bun, iar filmul nu se abate prea mult de la subiect. Personajele sunt extrem de bine construite și dezvoltate. De cinematografie nici nu mai vorbim, e de ajuns să vizionezi filmul și să te lași impresionat de ceea ce vezi.

Scenariul este foarte bine scris, iar finalul e foarte diferit față de celelalte filme. Totuși, mai e un aspect despre care ar trebui să vorbim, și anume…

Ce avem de învățat din Se7en?

Tuturor ne plac poveștile, nu-i așa? Am crescut cu poveștile spuse de părinții și bunicii noștri, iar pe unele ni le amintim chiar și azi. Dintotdeauna am fost învățați cu acele happy end-uri, în care binele are mereu câștig de cauză. Ei bine… Se7en întoarce cartea de joc și îți arată și cealaltă parte a realității noastre – faptul că lumea nu e un loc sigur, iar viața nu e atât de roz pe cât se vrea a fi. Într-un oraș cum e cel din film, în care apatia este ridicată la rang de virtute, aceste incidente și dezastre sunt inevitabile.

În fiecare dintre noi sălășluiește răul, mai mult sau mai puțin. Până la urmă, face parte din natura umană. De cele mai multe ori nu-i acordăm prea mare importanță, iar atunci când acesta iese la iveală, ne surprinde chiar și pe noi. Dacă mai este alimentat și cu un mediu toxic și indiferent, rezultatul poate fi unul dezastruos.

Detectivul Mills este exemplul perfect al individului distrus de o societate nocivă. Intră în noul oraș cu gândul de a-și construi o carieră și îl părăsește complet destrămat.

Filmul îți lasă impresia că Mills nu fusese decât un om nepotrivit, la locul nepotrivit, mișcat în voia morilor de vânt. Se întâlnește cu Somerset pentru o ultimă oară, înainte de a fi arestat.

Poți să percepi finalul ca fiind unul fericit… Sau poți să întorci cartea de joc și să vezi că, de multe ori, realitatea poate fi mai cruntă decât pare.

„Ernest Hemingway a scris: «Lumea e frumoasă și merită să lupți pentru ea». Sunt de acord cu a doua parte.” – Det. Somerset

Surse foto: Far Out Magazine, Medium, Go Into the Story, The Spool, BrightSide

BOGDAN SLAB, RĂZVAN BĂRBĂNȚAN

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: