Războiul care merită luptat

Am hotărât să îmi scriu impresiile lăsate de filmul Cercul poeților dispăruți de îndată ce l-am vizionat.

Nici nu mi-am dat seama cât de profund este mesajul acestuia, decât după o analiză pătrunzătoare de care m-am preocupat în ultimele patru zile.

Pare că am vizionat o poveste de viață, o dulce poezie ce îmi încântă simțurile poetice.. Dintre multitudinea de filme, de ce mi-a fost dat să-l urmăresc tocmai pe acesta? Eram într-o stare continuă de frustrare, de confuzie. Dintr-o perspectivă neștiutoare, pare o simplă creație cinematografică, cu circumstanțe banale si puțin gândite. Râdeam in sinea mea cu ironie. Credeam că am pătruns cu ușurință esența filmului. Dar cât de mult am putut să mă înșel! Nu reușisem nici măcar să deschid cartea mesajului, darămite să o citesc! A fost o realizare care m-a ajutat să evadez din propriile mele impresii si piedici. Nu-mi amintesc sa mă fi amăgit așa vreodată.

ALEXANDRA CERNEI. Artwork: logopaper.com

Am hotărât să revăd filmul. Deși se spune că a treia oară este cu noroc, o a doua vizionare a fost soluția ideală. Mi-am îndrept ochii spre esența poveștii. De atunci, nu a mai însemnat un simplu film, și-a pierdut valoarea inițială. Pentru mine, a semnificat o cale de evadare din propria mea lume. Nu numai că am intrat în lumea personajelor, în acea toamnă din ’59, dar și ea a pătruns în mine. M-a răscolit, m-a răsucit pe toate părțile, m-a cuprins fără milă ca să îmi simt și acum inima tremurând de emoție. Prin urmare, am o deosebită plăcere de a-mi scrie trăirile și părerile ce mi-au stârnit acest film si sper ca, in acest fel, voi oferi și eu o replică personală in teatrul vieții, cum își încuraja profesorul Keating elevii.

Prima scenă de care îmi amintesc este apariția eroului poveștii, Todd Anderson, care este și de altfel personajul meu preferat. În gândirea multora, acest student ce își începe viața de liceu la cea mai prestigioasă școală din America, școala Welston, reprezintă tipologia tânărului banal, tipic filmelor americane, în care adolescentul nesigur pe sine reușește  să-și învingă frica. Într-o oarecare măsură, este adevărat. În schimb, personalitatea personajului trece de barierele obișnuitului. Am simțit o legătură puternică între mine și Todd, pentru că în el m-am regăsit întru totul. Este surprinzător să-ți privești propria imagine in altă existență. Venind din Balincrest, Todd intră in noua școală urmărit de fantomele conștiinței ce-i reamintesc fără încetare de figura memorabilă a fratelui său, Jeffrey, care absolvise Welston. I-am înțeles șovăiala pentru că și eu am trecut prin aceeași situație. Presată de așteptările și condițiile celor din jurul meu, m-am simțit ca într-o temniță în care pereții mă apăsau. Așa cred că își ducea bătălia sufletească și Todd. Este un elev tăcut și blajin, ferindu-se de exprimarea liberă. Acesta este și farmecul său, pentru că poate fi interpretat diferit în viziunea fiecăruia. I-am atribuit însușiri și am încercat să-i ghicesc intențiile după felul meu de a fi. Mi-am imaginat complexitatea personalității sale prin fapte și simboluri, pentru că uneori cele mai importante detalii sunt bine ascunse. În acest fel, l-am putut înțelege și mi-am dat seama ce personaj deosebit este cu adevărat.

În următoarea scenă se arată Neil Perry, colegul său de cameră. Bineînțeles, Neil este un tânăr captivant, voios și plin de viață. La fel ca și Todd, este obligat de tatăl său în urmarea facultății de medicină. Am înțeles gravitatea realității în momentul în care tatăl hotărăște ca Neil să renunțe la revista școlii, deși era redactor-șef, căci este implicat în multe activități școlare. În ciuda perseverențelor lui Neil, i se interzice cu desăvârșire, pe motiv că are condițiile de care el nu a avut parte, așadar nu putea rata șansa de a deveni un veritabil doctor. L-am îndrăgit pe Neil de la început și m-a bucurat să-i observ progresul pe parcursul filmului.

„Pasiunea

este

o lumânare

ce

nu-și

oprește

niciodată

lumina”

Un moment memorabil a fost prima întâlnire dintre profesorul John Keating și elevii săi. Spre deosebire de restul dascălilor, am observat că domnul Keating este special. Le propune cu entuziasm elevilor să-l numească „O, căpitane! Căpitanul meu!”, dintr-o poezie scrisă de Walt Whitman. În timpul studiului meu, am realizat că nu este profesorul standard, căci nu se bazează pe critică, analiză sau studiu. Râvnește să-i ajute pe băieți în descoperirea valorii poeziei. El simte poezia, o interpretează și o adoptă după bunul său plac. Firea sa aventuroasă îi atrage pe adepții săi și împreună orele prind viață. De asemenea, pot afirma că și eu m-am simțit ca o elevă a lui. Am fost captivată de cunoștințele sale și îl ascultam cu fascinație. Una dintre cele mai faimoase vorbe spuse de el a fost „Carpe diem”, ce le va fi ca un motto grupului de prieteni format din Todd, Neil, Knox, Charlie, Richard, Steven si Gerard.

La început, profesorul Keating și-a însuflețit elevii să rupă paginile introducerii mecanice din carte, căci „Nu săpăm șanțuri. Vorbim despre poezie. Nu poți descrie poezia ca pe un concurs de dans”. Vorbele m-au impresionat nespus. Cred cu siguranță că nu le voi uita vreodată: „Savurați cuvintele și limba. Cuvintele și ideile pot schimba lumea. Citim și scriem pentru că aparținem rasei umane, iar rasa umană este plină de pasiune”. Ce frumos spus! Asemenea cuvinteau puterea de a inspira nu numai personajele în acțiune, dar și spectatorii.

O altă scenă demnă de ținut minte este momentul în care Keating, în fața tinerilor, se urcă pe catedră, afirmând că „chiar atunci când credeți că știți ceva cu certitudine, trebuie să priviți și din alt unghi”. Astfel, își ghidează elevii să creadă că opiniile lor sunt unice, chiar dacă alții ar spune că sunt necuvenite. Prin urmare, Neil este inspirat să urmeze actoria. Era un vis demult uitat, ascuns în umbra așteptărilor părinților săi. Poate acest „Carpe diem” a fost o modalitate mai bună spre a-și urma visele. În urma acestei revelații, se dedică trup și suflet visului. Cuprins de o dorință mai puternică decât propria sa ființă, decide să participe la piesa de teatru Visul unei nopți de vară.

Todd, în schimb, își păstrează atitudinea retrasă și refuză orice încercare spre ceva nou. Am apreciat grija amicului său, Neil, de a-l înclina spre poezie și de a-l ajuta să aibă încredere în sine. Când Neil a redeschis „Clubul poeților dispăruți”, am rămas surprinsă. Sclipirea din ochii săi îmi amintea de mine. Mi-am regăsit sufletul poetic în pasiunea lui Neil.

Poezia concepută de Todd explică profund chinurile pe care atât de multe persoane le trăiesc zilnic… Cea mai mare frică a lui Todd este că viața sa nu are niciun sens, deci nu ar avea vreun rost să contribuie în vreun fel la ea. Deși visează la modalități de a se exprima liber, realitatea îi distruge orice speranță. Astfel, nu a reușit să scrie poezia pe care o aveau de recitat. Observând această măcinare, profesorul Keating îl îndrumă să spună orice îi trece prin cap, pentru a compune o poezie: ”Mi-am închis ochii/ Și umbra lui plutește pe lângă mine / Un dement dințos și transpirat, cu o privire fixă care-mi stă pe creier / Își întinde mâinile spre mine să mă sugrume /Și tot timpul mormăie adevăruri / Adevărul e ca o pătură care-ți lasă întotdeauna picioarele dezgolite. / O tragi și o întinzi și niciodată nu-ți ajunge. / O smucești și o împingi și tot nu ne va acoperi / de când ne ivim, plângând, până dispărem, murind, / Doar fața ți-o va acoperi, oricât vei plânge, urla și jeli!”

Această poezie este o metaforă a vieții sale, în care se simte mereu blocat, închis, întemnițat de propria sa persoană. Pătura semnifică pasiunea, care,pentru a-i acoperi corpul, trebuie să fie controlată în echilibru. În momentul în care pasiunea nu este suficientă, corpul devine rece și abandonat. În timpul vieții, pasiunea ne este arătată pe chip când plângem, urlăm sau strigăm. Cum a spus Keating: „Rasa umană este plină de pasiune”. Pasiunea este motivul pentru care trăim, o lumânare ce nu-și oprește vreodată lumina. Dar să-ți urmezi aceste emoții nu este suficient, trebuie să înveți cum să le dirijezi sau vei ajunge la pierzanie. Todd a fost singurul care a înțeles acest mesaj pe care a încercat profesorul lor să-l explice. Neil, cuprins de pasiunea sa, și-a croit drumul spre sinucidere. Pasiunea lui Nuwanda, scăpată de sub control, a sfârșit prin exmatricularea sa. Până și Knox, deși a reușit să ajungă cu Chris, și-a distrus relația cu familia sa.

Moartea lui Neil a fost devastatoare. În ciuda succesului piesei sale, în ciuda laudelor și entuziasmului publicului, tatăl său îl anunță că va merge la o școală militară și va învăța la Harvard. Distrus, copleșit de tristețe, Neil rămâne fără vlagă și renunță în a-și apăra interesele, știind cât de zadarnic este. Renunță cu adevărat la viața sa. Prin urmare, nu l-a mai interesat modul în care își va da ultima suflare. Dorea ca, în acel moment de euforie, să moară ca un actor liber, desființat de piedicile ce-l urmăriseră toată viața. Dezbrăcat, cu aceeași coroană de la teatru pe cap, privește cerul înstelat și inspiră vigoarea nopții. Dacă oricum avea să moară, măcar să o facă după placul său, fără să se gândească la consecințe. Hainele sale simbolizau regulile și problemele sale ce l-au împiedicat să-și urmeze visul. Semnificau viața sa de prizonier. Își dă seama că, de fapt, nu a trăit niciodată. M-a emoționat nu doar actul sau dureros, ci și mesajul din spatele morții sale.

 La aflarea veștilor, toată lumea este devastată, în special Todd. Când acesta privește zăpada, spune: „Ce frumos!” Este o scenă tragică, plină de tristețe. Abia atunci Todd își deschide latura romantismului, acea pătură a adevărului dezgolindu-l.

Keating și-a luat pe umeri responsabilitatea morții lui Neil. Pasiunea sa l-a copleșit, l-a nimicit. Nu a încercat să se opună. Imaginea sa a fost mânjită de „profesorul care și-a folosit abuziv autoritatea asupra elevilor”. Momentul în care vine pentru ultima dată în sala de clasă, să-și ia lucrurile, a rămas în amintirea mea. Todd reușește în sfârșit să-și ia inima în dinți și să protesteze împotriva nedreptății. Răspunsul lui pentru moartea prietenului său a fost ridicarea sa pe bancă. Un simbol, o metaforă ce i-a ajutat pe elevi să privească cu alți ochi cele întâmplate.

Mesajul filmului arată frustrarea interioară pe care o simte umanitatea, acest război în care nu oricine învinge. Pe parcursul filmului, profesorul Keating își îndrumă elevii cum să lupte în acest război. Îi învață să înțeleagă mesajul „Carpe diem”, să gândească după propriile idei, să viseze și să-și trăiască cu adevărat viețile și ne ajută pe noi, spectatorii, să luptăm alături de ei. În urma acestui război, Keating și Neil au fost învinși. Învingătorii, însă, au fost cei care s-au urcat si i-au ținut cu respect apărarea „Căpitanului” lor și i-au arătat că au câștigat, că războiul merită luptat.

La acest tablou incomparabil, domnul Keating sfârșește prin a le spune elevilor: „Vă mulțumesc, băieți. Vă mulțumesc.”

ALEXANDRA CERNEI

Alexandra Cernei este elevă în clasa IX-a A, secția Filologie – Engleză Intensiv, la Colegiul Național Onisifor Ghibu Oradea, clasa prof. Alexandru Popoviciu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: