ELOGIU PENTRU ORIGINI: Fractal etnografic (I)

Sunt un prunc, nimic mai mult, în monumentalul arbore al acestei lumi.

Urc cu sfială de la creangă la creangă, în căutare de fruct, priveliște și cuib, să pătrund în tainele Universului.

Ca un biet om, sunt ahtiat după senzații, victorie, confort, dobândire. Mă guvernează desigur arhetipuri și nevoi în continuă schimbare. Știu să sângerez, îmi ling rănile când și cum pot. Știu să plâng, cunosc acel nod în gât, și îmi mai pierd vocea când strig și când urlu. Desigur, rănile devin cicatrici mai repede sau mai târziu, iar lacrimile udă solul și graiul îmi revine. Cred în divinitate, în providență, în karma, iar religia mea este ființa umană. Toate acestea sunt mecanisme, nu doar ale mele, ci ale oricui. Cu toții suntem cântători, cățărători și ahtiați în arborele vieții. Suntem oameni, în lume.

cojoc-de-fecior

Cojoc de fecior, colecţia etnografică a Muzeului Municipal Beiuş. Foto: Ramona Novicov

Ce se întâmplă cu frunțile noastre luminate când suntem scuturați de o adiere din coroana preaînaltă? Cădem, ghinde minimaliste, netrebnice, în noroi, tangent cu realitatea. Noi putem păți orice, dar arborele nici măcar nu suspină de drama noastră. Acolo, jos, la poalele cerului, ne clătim ochii lăcrimați cu starea de fapt: trunchiul arborelui, casa noastră, este imposibil de cuprins. Rădăcinile îi sunt râuri tari, stâlpi ai arhitecturii cosmice. Viața îi este sevă în fibre, acidulată, pretutindeni.Acest arbore, unul în univers, este totul tuturor. Este de fapt societatea și lumea noastră în spațiul cosmic infinit. Rădăcinile lui sunt tot ceea ce ne ține ancorați și pe noi în solul realității.

Suntem predispuși halucinării, uitării de sine. Compuși fiind din 60% adrenalină și restul, emoție, atunci când urcăm spre stele, atunci când împingem pe alții, pentru a nu fi împinși noi înșine, uităm de imaginea de ansamblu a contextului vieții pe care o trăim. Este vai și amar când noi suntem în plop și plopul este în aer. Dar ca fiii risipitori, ne întoarcem înapoi în înălțimi dacă alunecăm, dar deopotrivă, nu ne uităm la rădăcini. Frunți pururi luminate, de lumina stelelor, dar nu de radiația florilor de la rădăcini. Este încă un lucru ce ne scapă.

Lumea, cum am spus, are rădăcini magistrale în origini, râuri de viață, din care pornește tot ceea ce știm, care încă ține vertical suportul vieții noastre. Aceste rădăcini se înfig în trecutul nostru, ca ființă colectivă, umană.

Tradițiile ancestrale și mai tinere ne sunt ancore. Folclorul este sevă. Vițele cățărătoare ne sunt straiele vechi. Un fractal etnografic.

ANDREI OROS

ANDREI OROS

ANDREI OROS

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: