O alegorie despre electroni

Simt nevoia să scriu abia după ce simt că ceva e într-adevăr demn de a ocupa atenția cuiva, atunci când un gând se transformă într-o clipită într-un zbucium – un fel de defibrilator, dacă vreți. Am învățat că este un algoritm ce salvează multă energie. Am să vă spun o poveste, căci noi, oamenii, iubim poveștile, ne aduc aminte de copilărie,  pe când realitatea era doar un muzeu prin care treceam însoțiți de niște „oameni mari”, neștiind că în cele din urmă ne vom preface în cei ce privesc de cealaltă parte a vitrinei.

artwork

Artwork: Bianca Suciu

Această poveste este despre o persoană foarte apropiată mie, de care sunt legată în mai multe privințe, deși adesea mi-e rușine să recunosc. Ea este o persoană literalmente incultă, îi sunt cunoscute două noțiuni: nimicul și electronii.

Într-o conversație previzibilă, am întrebat-o de ce a ales să studieze fix despre electroni; măcar de ar fi spus că este fermecată de magia atomilor, aș fi spus ca este o entuziastă a reacțiilor, că iubește chimia, dar nimic nu se lega în ceea ce privea motivul alegerii întocmai al acestui subiect.

Mi-a răspuns: „Sunt cea mai volatilă componentă a unui atom – vin și pleacă, iar chiar și atunci când rămân, sunt într-atât de ușori, încât nu le simți constanta mișcare, le simți cu adevărat prezența abia atunci când pleacă…”

Râdeam si mă gândeam cât de prostuță poate fi, o compătimeam. Aceasta a fost ultima conversație pe care am avut-o, purtată privindu-ne în ochi.

Două săptămâni mai târziu, eram într-o baie oarecare, iar ridicând ușor capul, observ că la geam pândea o bestie purpurie – puteam simți prin privirea ei pătrunzătoare că e copleșită de greutate, că acele capilare îi cedaseră în urma unui suspin prea temeinic, că vocea-i nu-și putea găsi calea spre suprafața lacrimilor.

Se ținea puternic de chiuvetă, pentru a nu se lăsa dărâmată, când un sunet familiar întrerupe țiuitul momentului. Era un mesaj de la Ea: „Ai râs de mine că studiam doar despre electroni, dar privește cum nici pe aceia nu-i poți îndura și am învățat despre ei toată viața. Cum crezi că am putea suporta un întreg atom?”

Avea dreptate, iar în acel moment îmi doream ca ea să nu fi știut vreodată ceva, să existe pur și simplu. fără dorința aceea de emancipare.

Uneori, când suntem doar noi două, cuprinse de negativul electronilor, o mai aud murmurând, ritmic, în pieptul meu, dar, deși nu-și găsește vocea pentru a-mi spune, eu știu că vrea doar să mă asigure că încă este acolo.

BIANCA SUCIU

portret-bianca-suciu-bw

BIANCA SUCIU

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: