Încercând să supraviețuim flăcărilor emanate de revolta planetară contra poluării de pe Terra, amândouă ne-am refugiat în cinematograf. Căutările noastre de rost, de a umple timpul, s-au oprit când am zărit filmul „Odiseea”. Cu toate că lumea în care urma să pășim, să fim prinse ca „side characters” preț de trei ore, nu ne era străină, am ales să fim spectatoarele epopeii de curând afișate pe marile ecrane. Din primele minute filmul ne-a captat atenția, ne-a cufundat în scaunele plușate, sala vuind de lume și de sunetul ascuțit al săbiilor. Considerăm că, după ce parcurgeți această prezentare, această îmbinare a cernelii cu efectele vizuale, la fel ca noi, nu veți regreta vizionarea filmului.
Realizarea filmului. Aspecte tehnice.
„Odiseea” reprezintă o operă etern valoroasă, care depășește orice graniță temporală, jucând un rol vital în industria cinematografică, reușind să încânte multe caractere umane. Capodopera lui Homer continuă să fie povestită, retălmăcită și redescoperită de generații fascinate de călătoria primejdioasă a lui Odiseu, care, mânat de un dor ce-l „topește”, se întoarce din Troia, străduindu-se să nu se rătăcească pe drumul spre Itaca – insula „mamă”. Farmecul acestei legende nu s-a estompat, ci, dimpotrivă, revine cu o forță aparte, datorită unuia dintre cei mai apreciați regizori contemporani, Christopher Nolan, care și-a construit reputația prin filme devenite adevărate blockbustere, precum „The Dark Knight” și „Oppenheimer”. În centrul acțiunii regăsim personalități cunoscute. Matt Damon îl interpretează pe personajul Odiseu, regele Itacăi și eroul din războiul troian. Tom Holland este în ipostaza lui Telemah, urmașul regelui, iar Penelopa, soția de o loialitate și hotărâre deosebită, este portretizată de Anne Hathaway. Totodată, Zendaya o întrupează pe zeița Atena (cu toate că, în carte, Odiseu este călăuzit de zeița Minerva) și Travis Scott are rolul bardului Femios. Talentul actoricesc al protagoniștilor a impresionat publicul, armonizându-se cu efectele (din cadru) speciale, practice, reale, ce i-au dat filmului un tuș fantasy – nu prea s-au folosit imagini generate pe calculator, CGI. De exemplu, Uriașii Lestrigoni au fost creați dintr-o perspectivă forțată, apelându-se la cascadori de peste 2.10 metri, care luptau cu dubluri de acțiune sub 1.50 metri, părând adevărați monștri. Tot așa, Polifem, ciclopul îngrozitor pe care îl întâlnește Odiseu, a fost construit cu ajutorul unei păpuși gigantice, având o înălțime de aproximativ 18 metri, fiind transportată chiar în munții Greciei, reflectând dorința regizorului de a aduce lumea mitologică în realitatea noastră.
Povestea lui „Nimeni”
Odiseu îl figurează pe eroul înzestrat cu un vicleșug neîntrecut, renumit pentru istețime și iscusință, care contribuie decisiv la înfrângerea Troiei, la distrugerea completă a cetății. Planul său cel mai cunoscut este construirea „Calului Troian”, un cal colosal din lemn, oferit drept dar de pace troienilor, în interiorul căruia se ascundeau războinicii greci, pregătiți de luptă. După ce Troia decade, războinicul Ulise (Odiseu) își începe călătoria lungă de zece ani, arhiplină de încercări și pierderi.
Prima secvență marcantă a călătoriei este reprezentată de întâlnirea cu Ciclopul Polifem, în care agilitatea lui Odiseu este testată. Această frântură emblematică din epopee, neadaptată după carte, relevă păcălirea creaturii. Având scopul de a evada din peștera imensă și de a-și salva tovarășii captivi în stomacul gigantului, Ulise îi oferă acestuia vin: „Poftim de bea din vinul ăsta (…) stors din nectar și ambrozie.” Când băutura îl îmbătă, protagonistul îi spune cu blândețe că îl cheamă „Nimeni”, răspunzând întrebării puse de Ciclopul dornic de cunoașterea cărnii eroului pe care spera să o sfâșie. Următoarele momente pun în lumină orbirea cu un țăruș aprins, a făpturii adormite, slăbite de puteri – în urma vărsării tovarășilor. Polifem, sfârșind rănit în ochiul mare, cere ajutor, vociferează că îl atacă „Nimeni”. Ceilalți Ciclopi îl aud, dar nu-l iau în serios, neînțelegând gravitatea situației, crezând că „Nimeni” este o ființă inexistentă în realitate, plăsmuită de dihanie. Astfel, creatura rămâne neputincioasă în fața oamenilor, prada umană îi scapă. Echipajul supraviețuiește, în mare parte (câțiva războinici au pierit înșfăcați de namilă), experienței fantastice, continuându-și aventura. Versiunea paginată subliniază utilitatea vinului „dulce ca mierea”, caracteristicile umane atribuite uriașului care, în film, este „zugrăvit” într-un spirit animalic, instinctual, necunoscător al limbii articulate. Diferențele există, distorsionând ușor (aproape insesizabil), cu precădere, două secvențe din operă (interacțiunea cu Ciclopul și ultima probă, întocmită de Penelopa, prin care aceasta își recunoaște soțul, pe Ulise). Filmul comprimă, cartea vine cu descrieri, cu „plot twist-uri” (spre exemplu întâmplările cu ciconii, cu lotofagii) ce creează un orizont de așteptare.
Reîntregirea familiei
A doua secvență reinterpretată în ecranizare este cea în care Odiseu se întoarce în Itaca, sub chip de cerșetor. Eroul se ia la întrecere cu pețitorii care năzuiau la recăsătorirea Penelopei, care păstrau în cuget cuvintele: „Tinerii mei pețitori, deoarece Ulise a răposat, așteptați înainte de a porni nunta să isprăvesc pânza asta.” – ziua țesea la pânză, dar noaptea, la lumina torței, destrăma tot ce făcea. Încercarea ce presupunea întinderea corzii arcului lui Ulise și străbaterea săgeții prin cele douăsprezece securi, este trecută de cerșetorul apărut intempestiv, înfățișând conform înțelegerii, făgăduinței, noul soț, ales al mamei lui Telemah: „Luați aminte, pețitori, la ce am să vă spun. Voi nu încetați, cu ospețele voastre, să tocați avutul bărbatului meu plecat de multă vreme, pentru că spuneți că doriți să mă luați de soție. Dar iată că acum vă pun la o încercare; priviți cu toții arcul lui Ulise. Pe cel care îi întinde mai cu ușurință coarda și i-o face să străbată săgeata prin cele douăsprezece securi, am să-l iau de soț. Îl voi urma și voi părăsi această mândră curte, îmbelșugată, de care îmi voi aminti toată viața chiar și în vis.” Izbânda îl determină pe războinic să-și dezvăluie identitatea pură în fața soției sale. Varianta cartonată menționează semnul, proba finală ce a convins-o pe Penelopa că cerșetorul era, de fapt, o deghizare a lui Odiseu: „Cine oare ar putea să-mi scoată patul (…) Că doar eu și nu altcineva, și singur, nu cu ajutoare, l-am făcut cu măiestrie, care e o dovadă. În ogradă crescuse un măslin verde și vânjos și gros ca un stâlp. În jurul lui eu am clădit cu pietre mari zidurile iatacului până ce l-am închis înăuntru, i-am pus apoi deasupra un acoperiș și la intrare i-am clădit canaturi puternice.” Ecranizarea nu surprinde acest simbol știut doar de soți, Penelopa pricepând că oaspetele sărac poate fi numai Ulise, după cum a mânuit arcul.
Deci, comparând filmul cu textul lui Homer, putem remarca limpede că adaptarea cinematografică nu trebuie să reproducă întocmai opera pentru a-i păstra esența, preschimbând anumite frânturi, făcându-le mai accesibile și mai expresive pentru spectatorul contemporan. Fie prin spectaculozitatea unei producții de amploare, fie printr-o abordare mai profundă și mai umană, precum cea din „The Return”, povestea lui Odiseu dăinuie în efemeritatea vieții pământene.
