În Palestina, cafeaua cu cardamom trezea dimineața,
Iar glasul chemării la rugăciune îmbrățișa piața.
Din cuptoare ieșea pâinea aurie,
Iar mirodeniile purtau prin case câte-o amintire vie.
Pe mesele întinse, za’atarul și măslinele-așteptau,
Iar mâinile mamei, cu dragoste, ne adunau.
În curtea umbrită de măslini, bunicul îmi povestea
Cum era lumea-n tinerețea lui și cât de mult o iubea.
Tata vorbea de mâine, bunicul de trecut,
Iar eu priveam la amândoi, crezând că totu-i neîntrerupt
Nu știam că peste noapte totul se poate schimba,
Că nimic din ce-i în jur nu va mai fi cum era.
Străzile ce ieri răsunau de pași și de chemări
Au devenit drumuri printre pietre, praf și disperări.
Unde ieri mirosea a pâine, a cafea și iasomie,
Azi oamenii își căutau familiile printr-o lume cenușie.
Dar când am ajuns pe strada mea, n-am mai știut unde sunt,
Casa noastră dispăruse, risipită pe pământ.
Nu mai era ușa-n care mama mă-aștepta zâmbind,
Nici fereastra de la care tata mă privea venind.
Ajuns în fața casei, am încremenit pe loc,
Pereții se făcuseră cenușă, totul ars de foc.
Sub dărâmături mi-am zărit părinții fără glas,
Și-am simțit că lumea-ntreagă se prăbușește-n acel ceas.
Priveam neputincios și strigam îndurerat:
„Mamă, tată, unde sunteți? Ce s-a întâmplat?”
Cu ochii ridicați spre cer, am întrebat plângând:
„Doamne, cu ce-am greșit? De ce mi iei pe rând?”
Mamă, te rog, răspunde-mi! Tată, nu mă părăsi!
Doamne, dacă mă auzi, de ce nu-i poți trezi?
Într-un colț de lume frântă, un măslin a răsărit
Deși tot ce-l înconjoară s-a sfărâmat, s-a risipit.
Cu ramurile rupte, stă în vânt și suferință,
Ca un neam ce luptă încă pentru casă și credință.
El nu cere bogăție, nici comori,
Doar puțină pace-n lume și un mâine fără nori.
Iar copiii plâng în umbră, unde ieri se jucau,
Și visează la o casă, la părinții ce-i vegheau.
Măslinule, spune lumii, cu durerea ta amară,
Când va fi pace pe pământ și liniște în țară?
Când vor crește iar măslinii sub un cer senin,
Fără teama că războiul le va frânge orice destin?
Un copac, chiar frânt de vânt, poate iar să înflorească,
Dar un suflet de copil are nevoie să trăiască.
ANISIA MIHALCEA, IX A,
clasa prof. Laura Lazăr,
prof. de limba și literatura română Alexandru Popoviciu
