Ne-au spus mereu că liceul o să treacă repede. Am dat din cap, dar nu am înțeles. Pentru noi, începutul părea lung, plin de timp, de oameni, de „mai vedem noi”. Aveam impresia că avem totul înainte.
Și totuși, fără să ne dăm seama, am ajuns aici. La final.
Una dintre noi își amintește prima zi. Emoția aia amestecată cu frică. Coridoare necunoscute, oameni noi, dorința de a fi acceptată. Întrebările alea care nu se spuneau cu voce tare: O să am prieteni? O să fiu suficient de bună?
Totul părea atât de important atunci.
Cealaltă își amintește altceva. Nu începutul, ci toate lucrurile dintre. Râsete în pauze, zile în care voiam să plecăm acasă cât mai repede, momente în care ne-am simțit singure chiar și printre oameni. Notele care păreau decisive. Profesorii care uneori ne-au înțeles, alteori nu.
Dar adevărul e că liceul nu a fost doar despre școală.
A fost despre oameni.
Despre prietenii care au devenit familie. Despre certuri care păreau sfârșitul lumii și apoi au trecut. Despre iubiri care au început intens și s-au terminat tăcut. Despre noi, în toate variantele noastre – mai puternice, mai pierdute, mai sigure sau complet confuze.
Am crescut aici. Fără să observăm.
Nu notele ne-au schimbat. Nici testele, nici cataloagele. Ci lucrurile mici. Discuțiile de pe hol. Privirile. Greșelile. Deciziile proaste și lecțiile care au venit după.
Și acum… plecăm.
Nu suntem complet pregătite. Nimeni nu e, de fapt. Avem planuri, dar și frici. Avem speranțe, dar și întrebări fără răspuns.
Poate asta e partea pe care nu ne-a spus-o nimeni: că finalul nu e doar fericire. E și gol. E și dor, înainte să pleci de tot.
O să ne fie dor.
De oameni. De locuri. De versiunea noastră care a existat doar aici.
Liceul nu a fost perfect. Dar a fost al nostru.
Și poate că nu plecăm pregătite.
Dar plecăm schimbate.
DENISA FURTOS, ALEXIA POPA
LOGO paper 