În melancolia sfârșiturilor se realizează o analiză meticuloasă a ceea ce nu a fost și ar fi putut să fie, a ceea ce nu s-a împlinit și există posibilitatea să se înfăptuiască. Trecem printr-un laborios proces de introspecții multiple, prin care ne întrebăm cine am fost noi în acest an, ce chip am expus mai mult privirii celorlați. Să regreți ar fi inutil…
Sunt ani de care îți amintești cu drag și ani de care îți aduci aminte cu tristețe, întrebându-te cum ai supraviețuit.
2022 a fost un an copleșitor. M-am simțit deseori împovărată, cu sufletul extrem de obosit. Anul acesta a fost printre cei mai dificili, mai ales din punct de vedere emoțional.
Am supraviețuit, m-am târât într-un mod patetic de la o zi la alta, crezând cu naivitate că nopțile vor face miracole și că îmi vor reda ce am pierdut în timpul zilei, din neatenție sau din ignoranță.
2022 a fost un an al lacrimilor. De despărțire, de dezamăgire, de nimic. Al lacrimilor care vin din adâncul unui suflet prea plin. Al lacrimilor cărora nu le găsești o explicație credibilă, dar care au totuși cel mai întemeiat motiv. Al lacrimilor pe care le plângi într-o singurătate vindecătoare.
Puțini oameni știu câte lacrimi am ascuns în spatele zâmbetelor calde. Puțini oameni știu de câte ori mi-am pierdut speranța și cât am luptat ca să o găsesc iar. Puțini oameni știu câtă durere s-a aflat uneori pierdută printre câteva cuvinte. Sunt puțini, dar afecțiunea mea pentru ei e invers proporțională cu numărul lor!
Nu m-am simțit eu însămi anul acesta. Mi-a fost dor. Mi-a fost teamă. Uneori am fost răutăcioasă, morocănoasă, distantă sau tăcută. Uneori am dărâmat câte puțin din zidul pe care l-am construit în jurul meu, alteori am mai pus câte o cărămidă la temelia lui.
În 2022 am învățat că sufletul omului tinde să se retragă într-un colțișor întunecat și rece atunci când e lovit puternic de viață, de oameni. Am învățat că e inutil să încerci să păstrezi în viața ta oameni care nu vor să facă parte din ea. Am învățat că lucrurile vin atunci când trebuie să vină, indiferent cât de răbdător sau nerăbdător ești.
În acest an, mi-am așezat cu încredere inima în palmele oamenilor, aceștia strângând puternic pumnii, zdrobind-o.
Și-am plâns. Am plâns pentru alegeri greșite și pentru că m-am abandonat altora. Am plâns ori de câte ori am plătit prea scump pentru naivitatea cu care am crezut în oameni. Am plâns după oameni care m-au abandonat, cerându-le iertare pentru greșeli pe care nu le făcusem. Am plâns de dor, de singurate, am plâns pentru oamenii care nu m-au iubit…
Iartă-mă, suflete! Iartă-mă, că te-am transformat în gară pentru tot felul de trecători, cei mai mulți luând la plecare tot ce-au putut din tine, lăsând în urma lor numai tristețe, durere și dor
A fost o luptă. Și nu știu dacă am câștigat sau dacă am pierdut, dar știu sigur că am învățat. Și iată-mă, punându-mi din nou toate speranțele în anul care își deschide coperțile în fața mea. Am nevoie de aceste 365 de file albe, pentru că de data asta aș vrea să le umplu cu mai multă viață!
2023, scapă-mă cumva de încrederea asta oarbă, căci prea puțini oameni o mai merită, iar eu am făcut deja risipă!
Adio, 2022!
Nu-mi vei lipsi!
ANDREEA FEHER
Absolventă a Colegiului Național Onisifor Ghibu Oradea, promoția 2022, secția Filologie – Jurnalism, clasa prof. Florina Dănilă, Andreea Feher este în prezent studentă în anul I la Facultatea de Filologie, Secția Franceză – Română, din cadrul Universității din Oradea.
LOGO paper 