Va fi așa cum trebuie să fie!

Să tot fie câteva luni sănătoase de când nu am mai scris. Poate că nu am avut timp, poate că nu mi-am făcut timp sau poate, pur și simplu, am fugit subtil de mine, de tot ceea ce sunt.

Tu cum mai ești? Ce te-a mai învățat viața? Te-a învățat să te iubești? Țin minte că asta te-am rugat ultima dată. E un proces lung și anevoios, dar am încredere în tine, în noi.

Oh, pe mine m-a învățat multe! Mulțumesc, viață, pentru tot și toate și iartă-mă că, atunci când procesul era cel mai dureros, am fugit și nu am vrut să ascult o iotă din tot ce-mi spuneai și chiar nu înțelegeam că Sometimes you win, sometimes you learn.

Mulțumesc, Doamne, pentru iubirea infinită pe care mi-ai pus-o în suflet, pentru fiecare „Iartă-mă!” pe care nu l-am auzit vreodată, deși îl meritam. Mulțumesc că m-ai ascultat mereu când îți povesteam ce ochi verzi și frumoși are și te rugam cu suspine să nu-i lași vreodată să plângă.  Mulțumesc, inimă, că încă bați atât de frumos și armonios pentru cei pe care îi iubesc; sunt tot ce am!

Uneori ne străduim cu tot dinadinsul să-i ajutăm pe cei de lângă noi, să-i iubim și să fim liniștea lor. Dar știi ce, scumpo / scumpule? Nu poți ajuta și nu poți iubi pe cineva care nu își dorește asta. Nu poți salva un om din valurile îngrozitoare și tulburi, când unica lui dorință e să vadă fundul oceanului și nu-i poți fi liniște când el trăiește pentru zgomot. Poți aduce la picioarele lui toate bogățiile lumii, tot ceea ce tu ai mai bun și mai frumos, nu le va dori. Știi ce rămâne de făcut? Ia un geamantan mare și pune acolo tot ceea ce ai fost, tot ceea ce încă ești și … pleacă! Știu că ai multe de împachetat, îndeasă-le acolo, străduiește-te! Nu e nimic rău în a pleca, viața te așteaptă după colț… cu o îmbrățișare și o promisiune. Am 21 de ani și încă cred în promisiuni, cu tot sufletul! Și tu o poți face.

Mereu am fost un om curios, care foarte rar renunță la a afla ceea ce își dorește să afle, să își clarifice. De multe ori m-am întrebat care e cea mai mare dovadă a existenței lui Dumnezeu. Când eram mică, mi-L imaginam ca fiind un bătrân ostil, care abia așteaptă să greșesc ca mai apoi să mă pedepsească. În adolescență mi-L imaginam ca fiind în continuare ostil, dar și foarte… rău, poate. Simțeam că mă pune în situații grele și chiar o făcea, simțeam că face asta doar ca să mă doboare și să mă facă să înțeleg că supremația o deține El.

Azi Îl văd ca pe un prieten bătrân, care mă așteaptă mereu, oriunde, gata să-mi șteargă lacrimile, să-mi asculte supărările sau acel: „Mulțumesc, tare greu îmi era fără tine, Doamne!” Azi, pentru mine, cea mai mare dovadă a existenței sale e acea chestie gelatinoasă aflată în cutia craniană: creierul. Un organ studiat de mii de ani, despre care s-au aflat multe, și totuși nimic.

Oare nu așa o fi și Dumnezeu…?

În ultimii ani s-a povestit mult, poate prea mult, despre puterea creatoare a minții noastre: gândește pozitiv și vei atrage lucruri pozitive; gândește negativ și vei atrage lucruri negative. Ideea e că realitatea, tot ceea ce vedem noi, e pur și simplu o percepție a crierului, bazată pe experiență, pe ceea ce am trăit. În psihologie, acest mecanism poartă numele de schemă cognitivă. Mai precis, un set de convingeri acumulate de-a lungul vieții și prin prisma căruia cernem tot ceea ce apare nou în viața noastră.

Dar, în fine, deja sună a curs de psihologie cognitivă și nu asta e ideea. Ideea e că, înainte de a se descoperi toate aceste aspect ale minții, Dumnezeu ne-a spus: „Totul îi e cu putință celui ce crede”. Explicația psihologică e mai pompoasă, mai științifică și, poate, mai credibilă, asta pentru că simțului comun îi e greu să treacă de materie, de ceea ce poate vedea, auzi, pipăi.

Mi se pare inuman să îi îndemnăm pe oameni să se mintă, să îi înșelăm că, pur și simplu, tot ceea ce trebuie să facă e să își dorească ceva anume și a doua zi vor primi acel ceva. De aceea apare tristețea, deznădejdea, frustrarea și șiroaiele de lacrimi: pentru că avem falsa credință că ceea ce ne dorim, e chiar ceea ce avem nevoie.

Citeam deunăzi o rugăciune splendidă, care spunea: „Și ferește-mă, Doamne, de dorințele inimii mele!“ Cred că Dumnezeu e o energie a binelui, de aceea ne umplem de fericire când facem un bine; e un fel de dovadă a ceea ce suntem, la origine. Gândirea pozitivă ajută enorm, oferă energie și dinamism, dar cred că nu trebuie să facem din ea un cult, în care să credem orbește, deși dovezile infirmă tot. E în regulă să fim triști, să curgă prin noi durerea și miile de lacrimi. Suntem ființe emoționale, oricât de puternici am fi. Cred că această gândire pozitivă trebuie să ia forma unei acceptări: „Îmi doresc asta, dar va fi așa cum trebuie să fie”. Nu suntem niciodată singuri, absolut niciodată… Cineva mereu veghează.

Poate că acum nu trăiești cea mai bună perioadă a vieții. De ce? Pentru că așa trebuie; pentru că încă mai ai de învățat cum să te iubești, cum să accepți viața și tot ceea ce aduce, cum să pleci fără urmă de regret, să lași omul să-și împlinească soarta sa: lasă-i tristețea acolo, nu insista să o alungi, pentru că ea e acolo cu un scop pe care tu nu îl știi.

Sunt mândră de tine! Ți-a fost atât de greu, ai înăbușit atâtea lacrimi, atâtea suspine, și totuși, ești aici și faci tot ceea ce îți stă în putință.

Ce om frumos ești!

Haide, șterge-ți lacrima, viața te așteaptă după colț, iar dacă nu are la ea și îmbrățișarea, să știi că eu o am mereu, promit!

ADRIANA ȘTIUBE

ADRIANA ŞTIUBE A ABSOLVIT ÎN 2019 LICEUL TEORETIC ONISIFOR GHIBU ORADEA, PROFIL FILOLOGIE – JURNALISM, LA CLASA PROF. LUMINIŢA FEŞNIC. ABSOLVENTĂ A FACULTĂŢII DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE A UNIVERSITĂŢII DIN ORADEA, SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE, PROMOȚIA 2022.