Dacă am avea șansa să renaștem de fiecare dată când drumul nostru devine încurcat, dacă am putea prelua frâiele vieții și ne-am alege propriul destin, am simți oare împăcarea interioară de care are atâta nevoie sufletul? Dacă am pregăti dinainte totul, și am căuta în străfundurile conștiinței cea mai bună cale de a răzbi, oare ne-am găsi pe noi?
Atât de adânc zace strălucirea vieții, încât în momentul în care ești pe cale să o găsești, ești aruncat în întuneric, în abisurile necunoscutului, ale căutării neîncetate de lumină, de putere pentru a-ți strânge cioburile propriei reflexii la loc, pentru a zidi iarăși ceea ce nu încetează să se dărâme. Și singur, într-un pustiu deșert al nesiguranței, potrivești piesele existenței și muți pionii pe tabla de șah, dar orice mișcare faci ești mereu învins. Cum să te pui în fața unei mări nesfârșite de gânduri care îți cuprind mintea, cum să oprești ceea ce singur îți provoci, cum să scapi de umbra permanentă a conștiinței când singurul inamic stă chiar acolo, în fața ta, în gândul și sufletul tău: singurul inamic al tău ești tu!
Dar este asta o luptă dreaptă? Să nu poți câștiga în fața propriilor convingeri, eșuând în a apăra ceva ce nu se lasă apărat și în a salva ceva ce nu se lasă salvat? Așadar, care parte din tine trăiește cu adevărat când niciuna nu cedează, lăsându-se pradă orgoliului?
În acel moment lumea devine un spațiu mai îngust, gândirea sporește, iar sufletul e prins la mijloc, suferind de claustrofobie, neștiind cum să existe. Dar cum ar putea trăi într-o lume care însăși nu știe să trăiască?
Aceeași monotonie, aceeași rutină, aceleași frustrări și neîmpliniri, același ritm alert al timpului care aleargă prea repede când nu vrei și stă pe loc când tot ce ai nevoie e să poți deveni invizibil.
Atunci cum să păstrezi o clipă doar pentru tine, cum să preschimbi eternul în efemer și efemerul în etern ca să poți să te oprești și să spui: simt că trăiesc, nu doar că exist?
De am putea rescrie trecutul și modifica întorsătura vieții, de am putea schimba viitorul în favoarea noastră, oare ar mai conta prezentul? Gândul e fugar în trecut și anticipator în viitor dar nu se oprește asupra prezentului, nu își găsește statornicia în ceva concret și în această călătorie continuă condamnă existența la nemurirea unui zeu exilat pe pământ.
Astfel, când armele conștiinței sunt puse în mâinile noastre, când linia vieții depășește conturul palmei și avem o singură șansă de a câștiga, primim oare dreptul de a reveni la viață ori de câte ori e nevoie, prin supunerea eului interior la sacrificii, fără cale de scăpare?
DELIA AVRAM
LOGO paper 