Pentru majoritatea elevilor de liceu, parcursul școlar se desfășoară într-un deplin anonimat. Exista însă și elevi care reușesc să își construiască un profil foarte vizibil, chiar din timpul școlii, și chiar să câștige experiență de muncă.
Despre Daria Pop-Dila am scris în mai multe rânduri, ea fiind deja un make-up artist foarte cunoscut în rândul generației noastre. Interlocutoarea noastră are și un talent de cu totul altă natură, chiar dacă a fost nevoită să îl pună în așteptare: Daria este o pasionată de dansurile populare tradiționale românești.
La ce vârstă te-ai apucat de dansuri?
DARIA: M-am apucat de dansuri în 2018, la scurt timp după începerea liceului. Am activat la grupa de începători a unui ansamblu, însă am decis să mă mut la cel la care sunt și în prezent, din februarie 2019, și de atunci pot spune că m-am apucat cu adevărat de dans.
Sincer, am mers îndemnată de o bună prietenă, care însă pe parcurs a renunțat, după mutarea la noul ansamblu, iar ceea ce m-a făcut să continui a fost ambiția și faptul că mi-am propus să învăț și eu să dansez bine, admirându-i pe cei avansați.
În care ansamblu dansezi?
DARIA: Dansez în cadrul Ansamblului Vetre Bihorene, coregraf Dumitru Cora. În perioada în care m-am apucat eu de dansuri, eram destul de timidă, așa că acest lucru mi-a stat puțin în cale, însă cu toții m-au primit cu căldură, iar acum, după ceva timp, pot să spun că în ei mi-am găsit a doua familie și unele prietenii de aici cred că vor fi de lungă durată.
Cum ai trecut peste incidentul cu piciorul?
DARIA: Cazul meu a fost unul trist. Dat fiind faptul că îmi doream foarte mult să progresez, repetam ore în șir, zi de zi. Rezultatele în materie de dans nu au întârziat să apară, însă s-au văzut și unele urmări legate de sanătate.
Prin martie 2020, au început să apară durerile la genunchi. Le-am ținut sub control parțial, cu antiinflamatoare, pană în iunie, când am decis să fac câteva controale la medici de specialitate. Dupa numeroase investigații, am aflat că prezint plică sinovială mediopatelară și suprapatelară – mai pe românește, aveam în genunchi ceva ca și o cută de hârtie, un diagnostic destul de rar întalnit și care, în general, trece cu tratamente non-invazive, însă eu am avut ghinionul de a fi unul din rarele cazuri în care e nevoie de intervenție chirurgicală, asta în condițiile în care mai voiam să dansez.
După multe alte încercări eșuate, în ianuarie 2021 am luat decizia de a mă opera, la Timișoara, la un spital privat destul de renumit, pentru o mai mare siguranță. Procesul în sine nu a fost unul greu; a doua zi am fost externată, însă recuperarea a fost una de coșmar și durerile au fost de neimaginat. Am stat luni în șir la pat, luni în care luam antiinflamatoare din patru în patru ore, alternându-le, și mai multe luni în cârje.
Dar cel mai greu era faptul că nu puteam dansa. Deja și uitasem cum e să fii normal.
După un timp, am început să mă recuperez, dar am avut surpriza să aflu că rezultatul operației nu a fost cel dorit și că nu are rost să sper la mai bine. În timp, m-am acomodat cu acest lucru și pot să zic că traiesc cu ideea că am facut tot ce se putea.
În continuare fac tratamente pentru a mă menține într-o stare decentă – kinetoterapie, fizioterapie, infiltratii etc.
În prezent, poți practica dansul?
DARIA: Nu mai știu ce e nici sportul, nici efortul prea mare, de când m-am operat, deci nu pot spune că pot dansa, pentru că ăsta deja nu mai e dans, însă încerc să fac față sezoanelor de nunți, cu chiu – cu vai, și la repetiții dansez cu benzi pentru susținere și stabilitate. Nu dansez deloc cum aș vrea, la capacitate maximă, fiindcă nu mai am aceeași mobilitate și stabilitate, dar măcar o fac, dansând peste durere.
Cum decurge în prezent o repetiție?
DARIA: În general, îmi încep repetițiile cu o încălzire specifică nevoilor piciorului, iar apoi continui cu încălzirea clasică, ce constă în piruete și dans de voie, apoi încep să dansez la propriu, numeroase coregrafii.
Ce le spui celor care sunt în aceeași situație ca tine?
DARIA: Deși sper ca nimeni să nu treacă prin ce am trecut eu, sfatul meu e să crezi în tine. Când crezi că nu mai poți, tot mai poți putin. De-a lungul recuperării mele, am avut parte de numeroase priviri ciudate, dat fiind faptul că mergeam în cârje, iar după ce am renunțat la ele, tot nu mergeam normal, însă am ajuns la concluzia că sunt doar eu cu mine în călătoria asta și am continuat cu încredere.
De multe ori simțeam că nu mai pot; de și mai multe ori am vrut să renunț, însă am întâlnit oameni pe parcursul recuperării care mi-au fost alături și îmi sunt, oameni care au trecut la rândul lor prin așa ceva, și vreau să le mulțumesc pe aceăstă cale pentru tot suportul acordat, pentru toate încurajările și pentru fiecare dată când m-au ințeles.
au consemnat ANAMARIA OMUȚ și BIANCA HADADI
LOGO paper 