Recent am avut oportunitatea de a participa la un curs în cadrul proiectului Erasmus+, Our Digital Classroom, ținut în Valletta, Malta, împreunǎ cu încǎ cinci colegi de la CN „Onisifor Ghibu” Oradea.
Desigur, ştiam cǎ va fi o experiențǎ deosebitǎ, atât din punct de vedere profesional, cât şi cultural. Aş putea reda multe din ceea ce am experimentat în aceastǎ țarǎ din mijlocul Mediteranei, cu o naturǎ, dar şi cu o culturǎ şi civilizație atât de frapante. Aş putea vorbi despre locurile intens vizitate de turişti, cum ar fi capitala Valletta, celebra Blue Lagoon, vechea capitalǎ Mdina, insula Gozo, Blue Grotto, sau pitorescul Popeye Village. Dar privind retrospectiv, mi se activeazǎ intens în minte imagini dintr-un anumit loc, un loc minor ca importanțǎ, unde am rǎtǎcit dintr-o eroare: Dingli Cliffs.
Intenția noastrǎ era aceea de a ajunge la templele megalitice Hagar Qim şi Mnajdra. Urcǎm în autobuzul 56, ştiind cǎ trebuie sǎ mergem pânǎ la capǎt: Dingli. Autobuzul se goleşte încetul cu încetul. La ultima stație întrebǎm şoferul pe unde s-o luǎm spre temple. Soferul priveşte vizibil încurcat şi bâjbâie ceva neinteligibil într-o englezǎ de imigrant. Coborâm nu foarte convinşi, într-un sǎtuc cvasi-pustiu. Unicul indicator gǎsit ne îndrumǎ spre Dingli Cliffs. Aici sǎ fie oare templele? O luǎm pe jos pe un lung drum cu ziduri de piatrǎ şi cactuşi. Ajungem dupǎ ceva vreme de mers la coasta de vest a Maltei, la cota cea mai înaltǎ a insulei. O coastǎ sǎlbaticǎ, imensǎ, cu stânci care țâşneau din pǎmânt, şi care cobora spre țǎrm, de unde se deschidea Mediterana în toatǎ imensitatea ei. Copleşitor.
Bâjbâim ca sǎ gǎsim orice indiciu care sǎ ne ducǎ la temple. Straniu. Dǎm doar de stânci de toate dimensiunile, unele grupate, altele singuratice, care acopereau toatǎ coasta pânǎ în mare. O luǎm de-a lungul drumului. Cactuși și pietre, ziduri joase de piatra, nicio suflare de om, arșițǎ, luminǎ orbitoare, sete. Nicio barcǎ trecând pe mare. Doar o mașină veche condusǎ parcǎ de o umbrǎ, un bar aparent fără clienți și stăpân, doar cu mese mute sub o terasa. Un balcon din piatrǎ cu privire spre mare – surprizǎ, accesul spre el e înfundat. O piele de șarpe pe şosea. O altǎ stație de autobuz în mijlocul pustietǎții, nefrecventatǎ de șoferi sau de unicul autobuz care are traseu pe tărâmul ǎsta. Beau din apa clocitǎ din rucsac cu măsură, tot câte o înghițiturǎ. Privind imensitatea apei, ne dǎm seama cǎ ne aflǎm la o aruncatura de bǎț de coasta de nord a Africii. Totul e mut, static, halucinant, parcǎ am ieşit din Timp. Mai luǎm câte o gurǎ de apǎ clocitǎ. La capetele drumului, case de piatrǎ aparent goale. Unde-or fi locatarii? Parcǎ tot ce suflǎ s-a dematerializat. Unde sunt templele? Am ajuns la capǎtul lumii?
Bizar. O luǎm de-a lungul pietrelor şi a coastei înapoi, înainte sǎ ne înghitǎ neantul. Ne-am întors pe același drum cu pielea de şarpe pe margine şi am gasit un autobuz apǎrut de undeva, cu un şofer in repaus. Ca sa meritǎm sǎ ieșim din tărâmul nimănui, am mai mers vreo jumate de kilometru pânǎ la o stație de autobuz, evident goalǎ. Cu urcarea în autobuz şi pornirea motorului şi a aerului condiționat, am făcut ieșirea din strania destinație numita Dingli Cliffs şi intrarea în lumea noastrǎ.
Desigur, am găsit și templele Hagar Qim și Mnajdra într-o alta zi, pe alt tărâm, adică o noua experiențǎ și alte revelații. Dar privind retrospectiv peregrinǎrile noastre pe țǎrmul cu stânci de la începutul lumii şi soare delirant, într-un loc fǎrǎ stǎpân, cu o energie sau magnetism greu de tradus, am şi acum des trǎiri cu care nu m-am mai întâlnit. Maybe some day…
Prof. LUMINIȚA DUBĂU
LOGO paper 