Uite, d-aia!

Să tot fie câteva luni bune de când nu am mai scris. De ce? Nu știu. Încă nu am găsit acel ceva care să mă inspire oricând.

Uneori scriu când sunt tristă, alteori când sunt nervoasă și simt că i-aș chinui pe oameni teribil, doar ca mai apoi să realizez că sunt dependentă de ei și pot doar să îi iubesc sau să îi hrănesc cu indiferență.

Nu pot să urăsc, rog seară de seară Cerul să nu lase vreodată în inima mea această emoție, acest sentiment. Aaa, da: nu scriu niciodată când sunt fericită (sau poate o fac, habar nu am).

În ultimul timp, întrebările mele existențiale (cu care de mult îmi duc traiul) s-au intensificat foarte mult. Probabil faptul că petrec enorm de mult timp cu mine și-a pus amprenta sau poate… mă maturizez (prefer prima variantă, oricum). Ideea e că unele întrebări și-au găsit un răspuns sau un pseudo-răspuns. Din toți acei „De ce ?” au primit cel mai bun răspuns: „Uite d-aia!”

Cred în Dumnezeu și Îl rog să ajute necredinței mele. El nu verbalizează, dar ne răspunde; de acolo și „d-aia”… Ei bine, „d-aia” trebuie deslușit de tine.

În ultimii doi ani am trăit lucruri care aveau fix (repet: fix) același scenariu, doar că actori diferiți; unii mai buni, alții mai puțin „profesioniști”. Eu eram actorul principal, care niciodată nu s-a prins că, la un moment dat, din actor, tre’ să devii regizor și să alegi tu cine joacă pe piesa ta. Dar, vorba aceea, mai bine mai târziu decât niciodată.

Pedeapsa e un răspuns la ceva ce am făcut greșit (interpretați cum doriți adjectivul). Și știi ce se întâmplă atunci când nu (vrei să) realizezi că faci sau trăiești ceva greșit?

Regizorul ăl mare vine și îți dă exact același scenariu pe care să-l joci iar și iar, doar ca să înțelegi că ceva e greșit, că tu poți fi regizor când vrei. Pe scurt? Tu alegi ce se întâmplă. Alegi oameni, situații, reacții la situații și tot așa. Dacă oamenii ar învăța să discearnă între „vinovat” și „responsabil” viața lor ar fi radical alta. De exemplu: Ionică care ieri mi-a spus că m-am îngrășat este VINOVAT pentru starea mea emoțională dată peste cap, însă eu sunt RESPONSABILĂ pentru reacția mea la ceea ce el a spus; pot să plâng, să arunc cu farfuria de prăjitură după el sau să adopt atitudinea unei zâne și să mănânc prăjitura liniștita. Just my choice!

Încercați asta cu orice, eu dădeam un exemplu banal, dar real. Am mâncat prăjitura fără iz de regret, iar cu Ionică nu mai vorbesc.

Am mai spus asta și repet, e crezul meu: 97% din social media (Facebook, Instagram, Snapchat ș.a.) e doar o poveste. Acolo toți arătăm super, iubim, ne simțim bine, suntem apreciați și valoroși. De fapt, noi suntem noi, în esența noastră doar când suntem singuri. Atunci nu ne e frică să recunoaștem că suferim, că încă iubim acea pereche de ochi și o căutăm peste tot; nu ne e frică de noi, de kilogramele în plus, de decizia proastă luată acum o săptămână. Dar avem contact cu oamenii și totul se spulberă: luăm masca cea de toate zilele și ăia suntem. Nu, nu militez pentru ruperea relațiilor cu oamenii; suntem ființe sociale, e în natura noastră să tindem spre grupuri, afirmare și confirmare socială. Militez pentru o selecție frumoasă și decentă a oamenilor din viața noastră.

Fiecare om, fără niciun dubiu, e un imperiu; și niciun imperiu nu e identic cu celălalt. Oamenii sunt interesanți, ador să îi analizez (o fac subtil, nu se prinde nimeni niciodată) și să realizez cât de complecși sunt. Noi trăim după stereotipuri, după „așa se poartă”, „așa trebuie” și exemplele pot continua. Partea cea mai frumoasă la fiecare imperiu (a se citi „om”) e aceea că are pasiuni nebănuite și atunci când vorbește despre ele, toată ființa sa prinde viață.                 Ce rost au 50, 60 de ani de viață dacă pasiunea ta e ascunsă? Mâine poate nu mai e, asta e foarte posibil; încearcă să dai viață acelui ceva care îți face inima să râdă. Odată și odată, tot tre’ să iasă, e inevitabil.

Simt că tre’ să fie spusă și asta:

„Ce ar face dragostea?”, e replica cu care filmul Conversații cu Dumnezeu ia final. Să fiu onestă, filmul nu e cine știe ce, însă cărțile (trei la număr, scrise de Donald Walsch) sunt de-a dreptul geniale. Și, după cum spune poetul, „Și vântul răsfoiește cartea, boule”, zic să sacrificați cincizeci de lei. Dacă nu, am și eu un exemplar, promit că-l împrumut. Dar nu e vorba despre cât de darnică sau „cetită” sunt eu.     Încercați să puneți întrebarea asta atunci când nu știți ce să faceți. Iubirea e totul, acolo ia naștere sfârșitul și începutul.

M-am îndrăgostit de vreo trei ori. Regrete? Nici măcar unul! Știu că am lăsat mereu un iz de „Ce ar fi fost dacă?”, un iz de „Poate chiar m-ar fi iubit o viață și o zi în plus” sau chiar un iz de „Mulțumesc, Doamne, că s-a terminat”.

Tot ceea ce suntem e rezultatul a ceea ce am trăit; dacă suntem responsabili și nu victime, nimic nu ne mai dezamăgește. Asta pentru că știm că scenariul e la noi, la fel și scena, iar actorii îi ținem în buzunarul stâng; pe cei dragi îi lăsăm pe scenă, pe ceilalți îi scoate chiar și din buzunar (suflet), nu doar de pe scenă.

Ei bine, iubirea nu se aplică doar la acei ochi verzi de care m-am îndrăgostit și care mi-au promis iubire, se aplică și la mine. Mai ales la mine. Atunci când suferiți, amintiți-vă cine v-a șters o lacrimă, nu cine a provocat-o.

Cine pleacă, trebuie să plece, asta pentru că altcineva trebuie să vină; e atât de simplu după ce înțelegi asta!

Sunt unii oameni extrem de empatici, dar chiar și așa, ei nu înțeleg în totalitate ceea ce tu simți, asta pentru că emoțiile au un caracter subiectiv. Deci? Cine a fost lângă tine când ai suferit? Exact, ai dreptate: TU!

Mulțumește-ți și deschide larg ușa pentru cine vrea să plece.

Am „vorbit” mult azi. Nu pot să spun exact despre ce. Am un „talent” de-a spune tot, dar nimic în același timp, ce să-mi faci. Un soi cu de toate, dar sper că am atins pe cineva și l-am făcut să tragă tare aer în piept și să spună: „Stop, eu regizez p-aici!”

Cereți iertare acolo unde trebuie cât este timp, fiindcă uneori chiar e prea târziu. Iubiți oamenii, chiar și pe cei pentru care ați deschis larg ușa, asta pentru că s-ar putea ca doar la voi să găsească iubire și, într-o zi, tot ce rămâne în urma noastră e o amintire.

Sau urâți-i, e alegerea fiecăruia. Dar nu uitați că viața are o lege extrem de simplă, pentru oricine: ceea ce faci, ție îți faci.

Încearcă să găsești ce înseamnă pentru tine „d-aia”, aș fi curioasă să aflu ce explicații capătă; aștept un mesaj, poate vrei să îmi spui. 

Iar ca și mulțumire că m-ai citit… îmbrățișarea secretă serotonină la nivelul creierului. Ea e o substanță care ne dă o stare de bine. Dacă nu ți-ai luat azi doza, prin ceea ce ai citit, ți-o ofer eu.

Să fiți (și să) iubiți!

ADRIANA ȘTIUBE

ADRIANA ȘTIUBE

Adriana Ştiube este absolventă a promoţiei 2019 a Liceului Teoretic Onisifor Ghibu Oradea, profil uman, Filologie – Jurnalism, clasa prof. Luminiţa Feşnic. În prezent este studentă în anul II a Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane a Universităţii din Oradea, specializare Psihologie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

<span>%d</span> bloggers like this: