Frânghia de nisip

Am șovăit mult în fața hârtiei albe, deși nu puține au fost tentativele de confesiune. Cel mai atipic an din cariera de profesor, din viața mea propriu-zisă!

Ca diriginte de clasa a XII-a A al primei promoții pe care o trimite in viață Colegiul Național Onisifor Ghibu din Oradea, am avut temerile și angoasele și mai ales frustrările sfârșitului de an școlar în plină pandemie. Nu oră de dirigenție, nu serenade, nu banchet… Norocul nostru că am terminat materia în semestrul I, iar ministerul a trimis acele variante de antrenament pe care le-am considerat extrem de utile și eficiente.

A trecut o vară incertă cu stres și îndoieli, cu speranțe care s-au dovedit amăgiri și a început un nou an școlar. Cu dor și nostalgie. Singurele legături veritabile cu școala au fost textele scrise cu sufletul în LOGO Paper de elevii noștri, cărora le port cu drag toată recunoștința mea.                   

Au fost șase săptămâni chinuitoare, dar… frumoase. Frumoase, că… au fost. Cu toate amputările pe care le presupune virusul acesta pervers, de la zâmbete la strângeri de mână sau îmbrățișări. Dragostea, speranța și credința parcă sunt sentimente care n-au legătură cu oamenii. În schimb, frica, îndoiala și deznădejdea ne copleșesc.

Nici între colegi nu a fost chiar o atmosferă confortabilă, dar… a fost!

Acum iată-ne prăbușiți în online, iar când toate anunțurile de interes public vorbesc despre Stați acasă!, eu le spun elevilor de clasa a X-a că procesul de inițiere presupune un drum, că Harap-Alb, Făt-Frumos se maturizează plecând de acasă.

Cum să vină cu drag la școală, dacă pauzele au devenit doar spații goale între două discursuri ale profesorilor? Și totuși, a fost ceva!

La cursurile online îmi conștientizez toate limitele și tarele. Sunt incoerent și inconsistent. Mă simt într-o (im)postură dezolantă, ca într-un roman al Hortensiei Papadat Bengescu, în care Boala e personaj mai mult decât principal.

Îmi căutam cuvinte cu care să-i încurajez pe elevi, dar de fapt eu aveam nevoie de îmbărbătarea lor.

Aș vrea din tot sufletul să treacă mai repede acest an, douăzeci – douăzeci, pe care nici măcar mayașii nu l-au prezis. Să treacă și să lase cât mai puține urme. Să ne mai bucurăm de înțelepciunea celor vârstnici. Să nu uităm ce înseamnă Dor (de casă, dar și de ducă!).

Ce paradox! S-au depus eforturi colosale pentru renovarea și modernizarea scolii noastre. O adevărată desfășurare de forțe a dat o altă înfățișare sălilor de clasă, coridoarelor etc. Vreau, totuși, din tot sufletul, elevii în clase, în curte, în pauze! N-aș vrea să mă pensionez cu gustul pe care-l simt acum (sic).

Și, în fine, de ce „Frânghia de nisip”? Pentru mine era cea mai solida și credibilă pildă despre legătura (nu prăpastia) dintre generații.

Se pare că acum întreaga omenire, nu doar o cetate, ar trebui să creadă în legătura aceasta dintre înțelepciunea străbunilor și inteligența urmașilor.

Multă sănătate doresc elevilor, părinților și colegilor mei și Sărbători creștinești binecuvântate!

Doamne-ajută!

Prof. ALEXANDRU POPOVICIU

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: