Reînvățând să ne privim în ochi

Încă de când eram mică am visat să ajung undeva, într-un loc măreț, în care să fiu eu, în care să nu mă judece nimeni.

Unul dintre aceste locuri – pentru care trebuia zi de zi să mă zbat, să învăț, să trec peste obstacolele vieții – era chiar liceul. Mulți mi-au spus să trag, să învăț din greu, pentru că liceul e prima poartă spre viață, spre tot ce avea să fie viitor.

Abia așteptam să mi se spună liceancă. Nu știu de ce. Pur și simplu îmi place cum sună, însă din păcate toți ne grăbim să creștem și nu avem șansa să ne bucurăm destul de mult de copilărie. Ne plângem că suntem prea mici, iar la bătrânețe nici măcar nu ne iubim vârsta. Ne lăsăm definiți de ea, nu de vârsta sufletului. Consider că o persoană degeaba îmbătrânește fizic, dacă sufletul îi rămâne tânăr.

Am câteodată dorința de a rămâne mereu liceancă, mereu tânără și cu sete de viață, sete de aventuri și călătorii memorabile. Ar trebui să ne bucurăm că îmbătrânim, pentru că nu mulți au șansa din păcate. Toată lumea e tânăr, dar nu toți bătrâni (sau NTI, cum obișnuiește Diru’ să spună).

Sper ca anii de liceu să se simtă, să nu treacă atât de repede și să regret cumva că nu m-am distrat cât mi-aș fi dorit. Îmi doresc să realizez ceva de neuitat la finalul acestor patru ani, să rămân o amintire plăcută în mintea și sufletul profesorilor mei și al colegilor de clasă.

Îmi doresc să am ambiția și curajul de a trece peste orice, ca până acum. Știu că, dacă te ridici de fiecare dată atunci când cazi, viața se va plictisi să te doboare.

E important să ții capul sus în momente grele. Vreau să trec cu bine peste toate examenele ce vor veni. Vreau ca la finalul liceului să simt că am evoluat, să admir cu nostalgie poze și să râd de fiecare dată când îmi voi aduce aminte de o năzbâtie petrecută cu colegii de clasă.

Cât despre criza actuală, ce aș putea spune? Îmi rămâne doar să mă gândesc că totul va fi bine și că în scurt timp ne vom putea zâmbi unii altora din nou.

Îmi rămâne doar să sper că îmi voi putea îmbrățișa cândva colegele și prietenele, că voi putea să vorbesc mai multe cu toți colegii, fără să trebuiască să ciulesc urechile la ceea ce ei spun.

Abia aștept să văd chipurile tuturor profesorilor, fie ele triste sau zâmbărețe. E nevoie câteodată să vezi și fața tristă a profesorului, pentru a ști că greșești și că trebuie să te reorientezi pe calea cea corectă. Totul se învață greșind întâi.

Partea bună e că ne privim mult mai des în ochi, un lucru pe care nu-l făceam în mod frecvent înainte. Ochii sunt oglinda sufletului, iar asta ne ajută într-un fel să ne cunoaștem.

Aș vrea să închei acest text cu un gând: Degeaba oamenii îți vor răul, dacă Dumnezeu îți vrea binele. Vreau să spun că degeaba oamenii care au creat virusul vor răul în lume; dacă Dumnezeu e cu noi, tot binele va învinge, așa că să nu ne pierdem speranța, să ne bucurăm în continuare de viață, fie că suntem prichindei, liceeni, adulți sau ajunși la vârsta bătrâneții.

Liceul e doar începutul, iar visele sunt dincolo de zgârie-nori. Visele depind de noi, iar liceul ne arată că e un drum lung: „liceu” e doar un „eu” cu „lic” în față – Lungă îi calea.

Nu o abandona! La final te vei bucura!

ANTONIA DRIMUȘ

Antonia Drimuș este elevă într-a IX-a A, secția Filologie – Engleză Intensiv, la Colegiul Național Onisifor Ghibu Oradea, clasa prof. Alexandru Popoviciu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: