N-am crezut să-nvăț a iubi vreodată

Viktor E. Frankl susținea că „sensul vieții e diferit de la un om la altul, de la o zi la alta și de la o oră la alta”, așa că de ce iubirea ar fi altfel?

Unii ar trage concluzie de aici că iubirea-i relativă, însă ar fi prea postmodern să afirm acest lucru, iar iubirea nu aparține doar acestor vremuri, chiar mai mult, nu ține nici măcar de timp, spațiu, loc, trend și, surprinzător, nici de persoană. Iubirea ține de concepte greu de conturat: de sentiment, gândire, emoție. Ori cel puțin asta am învățat eu din experiența mea, căci până la urmă omul nu e decât rezultatul traumelor și experiențelor ce l-au modelat pe parcursul anilor.

Scriu despre iubire pentru că sunt continuu fascinată de prezența ei subtilă și totuși având efectul unei stihii. Ca orice fanatic, am început clișeistic, adică am crezut că iubirea nu există. Că omul a inventat conceptul de sentiment pentru a-și explica reacțiile involuntare. Apoi a apărut El. Eram doar o copilă și totuși mă simțeam la apogeul vieții mele sentimentale. Am simțit iubirea înălțătoare de care vorbește Eminescu. Am simțit pasiune, dar în același timp gelozie. O iubire nestăpânită, care nu ținea cont de reguli, de divinități, de viață. Exista independent de timp și spațiu. O iubire platonică și care totuși transmitea atât de multe. Iubirea pentru El mi-a fost muză, mi-a fost centrul universului, mi-a fost definitoare caracterului meu. Eu nu mai puteam exista independent de iubire. Însă Nichita avea dreptate, această iubire puerilă nu a fost altceva decât „o leoaică tânără” ce m-a sfâșiat. Așa am ajuns să cred că iubirea implică suferință, că îndrăgostiții sunt damnați să verse lacrimi amare.

Totuși iubirea nu stagnează, ci mereu evoluează. Acum iubirea în ochii mei nu mai este aceeași. Nu o mai simt înălțătoare, ci mai degrabă un stimul de a face lumea din jurul meu mai bună. Iubirea mea nu mai este legată de un el –deși amintirea dulce a Iubirii pentru El nu s-a stins și nu se va putea șterge vreodată–, ci se manifestă în fiecare acțiune a mea față de tot ce este în jurul meu. Iubesc viața, mă iubesc pe mine, iubesc tot ceea ce este și există. Iubirea nu mai e un animal de pradă, nu mai aduce cu ea gelozie, ci mă face mai înțelegătoare, mai împăciuitoare, mai răbdătoare, mai deschisă compromisurilor. Iubirea există peste tot în jur, eu doar am ales să mă cufund în ea, să devin iubire. Acum știu că iubirea nu aduce suferință, ci lipsa ei provoacă durerea, la fel cum întunericul nu există, fiind doar absența luminii. Acum știu că iubirea înseamnă înțelepciune.

Acum, acum, acum… însă mâine? Peste ani voi mai vedea iubirea în același fel? Oricare ar fi răspuns, e irelevant. Indiferent de perspectiva sub care este pusă iubirea, ea există. A fost, este și va fi…

OANA VAIDA

Acest text i-a adus OANEI VAIDA locul II laconcursul de eseuri organizat de Consiliul Şcolar al Elevilor cu ocazia zilei de Dragobete.
oana vaida

OANA VAIDA

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: