Satul bunicilor mei

E un loc, acolo. Locul geometric al punctelor care mi-au scrijelit ADN-ul şi mi l-au impregnat cu mirosul de fân, al aburilor ce ieşeau fornăitor din nările vacilor şi viţeilor din grajdul cald, în timp ce afară ningea ca-n poveste. Era în Sălaj – o matrice a creşterii mele în lume.

Priveam cum unchiul meu mulgea vaca şi în faţa mea se desena  o icoană în care Iisus şi Maica Lui erau prezenţi printre noi, printre blândele animale ce stăteau cu aerul lor sfătos şi ocrotitor pe fân, rumegând înţelept şi împăciuitor din fuiorul timpului şi dându-şi ritualic obolul de lapte…Covata se umplea încet-încet de laptele mieriu şi călduţ, materializare neverosimilă a unei jertfe de iubire.

Mi se părea, aşa, că laptele acela era un prea-plin al afecţiunii văcuţelor pentru noi, oamenii, pe care îi binecuvântează prin bonomia prezenţei lor – zeităţi blânde, mari, calde şi catifelate.

Fânul din grajd e locul de unde curge lumina în acest tablou. Lumina adastă apoi pe văcuţe şi le înfăţişează aşa: smerite, învăluindu-te mirate în catifeaua privirii lor, acceptându-şi, jertfelnic, condiţia de animale umile, deşi mari, puternice. Lumina trece la mâinile mari, noduroase, ale unchiului meu, care umple doniţa de lapte. La fiinţa lui puternică, de stăpân al acestui univers. Apoi la pereţii spoiţi cu var alb, la bârnele de lemn care încadrează staulul.

Astăzi grajdul e gol, e mic. Şi-l luminează doar amintirea mea. Astăzi grajdul văcuţelor e o ilustrată care învie în culori şi în mirosuri inefabile atunci când strig amintirile să vină la mine.

E un loc, acolo. O fântână mai veche de 100 de ani, din piatră, cu cumpănă, ce ne dădea viaţă din adâncuri. O cercetam adesea, contemplându-mi vârstele în apele ei adânci. Era un loc de pelerinaj cotidian, de unde, ritualic, ne procuram viaţa. Din adâncul pământului, iar şi iar, umpleam găleata din apa căreia ne adăpam cu toţii, plante, animale şi oameni.

Era curtea, spaţiul de trecere dinspre gândurile noastre spre ale celor dragi ai noştri, marea bătătură ce unea casa, grajdul, bucătăria de vară, grădina şi ne făcea potecă de la unii la alţii.

Era casa bunicilor mei. Şi bunicii mei, şi casa lor, casa veche, erau din poveste. Era o casă din pământ bătut, acoperită cu paie şi consta dintr-o tindă şi două camere mici, scunde, unde au crescut opt copii.

În tindă – locul de intrare în casă, era El, Marele, Cuptorul în care se cocea mai ales mălai – hrana de bază a unei familii numeroase, în perioada celor două războaie. Cuptorul era centrul de forţă al casei bătrâneşti şi era alintat, înconjurat toată ziua, înduplecat, valorificat la valoarea lui inestimabilă de dătător de hrană şi de cădură-iarna, când familia se strângea în jurul lui, primind şi dând căldura mai departe.

În camere erau: războiul de ţesut pânza pe care o ţeseau mama şi fetele mai mari, din mâinile cărora ieşeau prosoape, velinţe, cuverturi, haine pentru membrii familiei – în general, cămăşi lungi, simple, albe, din cânepă; mai erau patru paturi din scândură şi un lădoi pentru zestre pe care se stătea, masa din mijlocul camerelor, stelajele pentru vasele de bucătărie. Pe pereţi erau icoane vechi, pictate.

bunicul

BUNICUL. Sursă foto: arhiva personală Mirela Ardelean

Eu am găsit în viaţă o altă casă bătrânească, a bunicilor mei, construită în timp ce rând pe rând, copiii îşi făceau propriile cuiburi. Avea o cameră simplă, mică, un întreg univers, bine rânduit: cuptorul pe care se gătea, pe care tronau veşnic oale şi cratiţe şi care dădea căldură iarna – cuptor la care mă fascina dansul picăturilor de untură pe plita încinsă, un scrin de lemn cu haine şi aşternuturi, trei paturi din lemn frumos încrustat, dintre care două suprapuse, masa mare şi laviţa cu lada de zestre, de asemenea, frumos încrustată, care servea şi pentru a sta la masă, şi toate erau asezonate cu ştergare şi feţe de masă cusute de bunica şi de mătuşile mele în nopţile de iarnă.

Şi nelipsitele peretare, cu desenele lor copilăroase, dându-ţi sfaturi de alungat răul: „Nimănui să nu-i faci rău, că te bate Dumnezeu!” sau invocând binecuvântarea divină: „Inima lui Iisus, fereşte-ne de rău!” şi „Maica Domnului, roagă-te pentru noi!”

Poate părea simplist, dar era un loc ce fremăta de viaţă, de mişcare: acolo se gătea, se făceau multe prăjituri migăloase, tăiţei pentru supe, se călca cu fierul cu cărbuni încinşi, se dormea, se servea masa, se făceau rugăciunile zilei, se cinsteau musafirii…

În spaţiul acela mic se oficiau atâtea ritualuri gospodăreşti complicate pentru omul de azi, totul era simplu şi bine rânduit, pentru a deservi  nevoi cotidiene.

prof. MIRELA ARDELEAN

Aceasta este o prima parte a eseului prof. Mirela Ardelean. Ramaneti cu ochii pe LOGO paper!

mirela ardelean

Prof. Mirela Ardelean © DAN CHIŞ

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: