Salcâmul din reverie

Ședeam cu-o ureche astupată de surzenie

și de voluptatea penelor de gâscă răzlețite,

iar cu alta înecată în furtună și-n ceremonie:

canonul viscerelor amorțite.

Colo sub salcâm, amorțită, șede-o mândră istovită

și din ochii-i gravi de plumb flambat

curge, deznădăjduită, iubirea-i neîmplinită:

palpabila reminiscență-i ascunsă-n suspinat.

Rătăcește adesea suspinându-și candid junețea,

buzele și încruntarea-i sunt hartă cărării pribegite,

căci îmi simțeam talpa dezgolită ce se învinețea:

de dorul surâsurilor ofilite.

Fugeam în porumb să uit și să fiu uitată

și cu un foșnet și o mână m-apucai grabnic de ie

ca să-mi spui „Tot satul joacă! Hai să mergem de îndată”:

împărțeai mereu cu mine, însă numai joc și veselie.

Ne ascundeam sub un salcâm și cu-al tău grai prud,

îmi șopteai tandreți pe care doar eu să le aud;

dar uitaseși că de iubirea noastră mai știa

umbra copacului ce ne apropia.

Și-acum salcâmul nostru nu mai e

și s-au dus cu el și visele;

iar când timpul mă mai bântuie,

aud hora adunându-se.

BLANCHE BOREALIS

Foto: Andrei Ţiburcă