Există oameni care rămân în inconștiența nopților tale, precum niște săbii care te-au tăiat în bucăți și care din când în când ți se mai răsucesc în rănile nevindecate.
Există oameni care de fiecare dată când pleacă iau o bucată din tine, dar rana ți-o lasă ca să știi cât ești de viu. Oamenii aceia care își scot sabia ca să-ți desfacă sufletul, deși nu au nevoie de nimic din ceea ce tu ești, ori de viața ta, vin și de cele mai multe ori nu se mai întorc, lăsându-ți o rană nevindecabilă. Însă nu uita: rana e semn că trăiești și din când în când cerul se oglindește în ea.
Vor fi momente în viața ta când vei face de două ori aceeași greșeală. Te vei împiedica de lanțul amintirilor și vei descoperi că unele cicatrici sunt de fapt răni și vei simți iarăși acea durere pe care o credeai uitată.
Și nu poți să nu te întrebi: oare cunoaștem vreodată cu adevărat oamenii din jurul nostru? Sau va trebui să trăim veșnic cu o urmă de îndoială în suflet? De parcă am aștepta ca din clipă în clipă să mai cadă o mască.
E greu să pleci și uneori e greu să rămâi. Dar cu siguranță cel mai greu este să nu privești niciodată înapoi.
E posibil să nu înveți niciodată să lași totul în urmă. Îți impui să faci asta, dar într-un moment de slăbiciune dai fuga înapoi în trecutul care s-a amestecat în tine și ți-a murdărit prezentul. Și poate că uneori e bine să te întorci acolo unde ai lăsat părți din tine, uneori pentru a le recupera, alteori pentru a găsi răspunsuri la întrebări care te consumă emoțional.
Căci așa suntem noi, oamenii. Trebuie să trecem prin focul infernului ca să prețuim un colț de rai.
Abia atunci când ai lăsat în urmă oamenii care săpau gropi de amar în sufletul tău, ai experimentat sentimentul de libertate.
Nu de puține ori ai ales calea cea mai simplă, aceea de a ocoli pe drumuri întortocheate adevăruri servite la rece. Ți-a fost deseori teamă să înfrunți realitatea, aplicând bandaj peste bandaj până când, sătulă să stea la coadă, realitatea ți-a smuls bandajele cu tot cu piele, cu tot cu suflet. Și n-ai uitat. N-ai uitat nici până acum toate acele bandaje smulse fără ezitare. Pentru că de fapt, nu există uitare. Nu pentru lucrurile care îți lasă semne în suflet. Pe ele nu le uiți, nu le uiți niciodată. Durerea trece cu timpul, dar amintirea celor care au lăsat urme nu.
Pentru că, vezi tu… Nu uiți niciodată ce-ai iubit, ce-ai plâns, ce-ai îmbrățișat.
ANDREEA FEHER
LOGO paper 