Tic-tac… Tic-tac… Tic-tac… Timpul nu s-a luat după ceas. Cadranul acestuia, care odată arăta ora, neîncetat zi de zi, noapte de noapte, a fost înlocuit de două „cadrane” oculare scăldate cu fiecare clipă de lacrimi nevinovate. Doar ochii copiilor ne mai arată acum timpul și ne învață să-l apreciem. Multe suflete au fost nevoite să plece în război pentru viață, libertate, pace și speranță, dar înainte de toate pentru a mai auzi încă o dată glasul copiilor pe care i-au crescut.
Ce înseamnă război? Cum putem face pace? Peste tot e haos. „Tatiiii!!”, „Nu plecaaa!”, „Vino cu noi!”, „Mami? O să murim?”
„În război, oamenii care nu se cunosc și nu se urăsc se omoară între ei, prin decizia altora care se cunosc și se urăsc, dar nu se omoară.”
De ce de sute de ani oamenii se pregătesc pentru război, dacă toată lumea vrea pace? De ce se face armată și se fabrică armament, dacă nimeni nu dorește să lupte?
Suntem oameni? Sau doar am uitat să fim umani?
Un copil care cunoaște drama unui război poate să moară la 7 ani și să fie înmormântat la 80, pentru că ceva din el, din lumina ochilor lui se stinge. Se va întreba toată viața de ce și-a pierdut îngerii, părinții, atât de devreme. De ce a trebuit să se teamă de moarte încă de mic. De ce a trebuit să fie pe drumuri, să sufere în întuneric, să-i fie frig, să fugă într-o țară străină… De ce, deși a suferit atât de mult, a continuat să trăiască și de ce acel dor îl apasă atât de tare încât simte un gol imens între două bătăi de inimă, chiar în absența ei?
De ce acest război poartă cu el atâtea întrebări? Cum de e atâta suferință? Cum de brusc nu ne mai înțelegem? De ce atât de multă ambiție pentru putere? De unde atâta orgoliu? De ce? De unde?
Cum va trece? Ce va rămâne în urmă? Sau… va mai rămâne ceva? Copiii aceia își vor mai vedea vreodată tatăl? Familia unită? Casa? Vor mai merge la joacă cu prietenii lor? Vor mai spune cândva „acasă”?
Pe front, fiecare soldat merge să lupte neștiind dacă în 10 minute va mai trăi. Ține o armă în mână, se uită la un necunoscut și trage, neavând de ales. Distruge case, bombardează orașe, cucerește teritorii, invadează, plânge, țipă, aleargă, se trântește la pământ…
Nu credeam că lecțiile de istorie se vor desprinde din tipar. Înainte, războaiele erau prezente doar în manuale, iar azi milioane de oameni se roagă cum n-au mai făcut-o niciodată. Am învățat să ne luăm ochii din telefoane și să privim spre cer din nou. Să ne dorim pace și nu avere. Să nu mai purtăm „măști” pe chipuri, ci să fim sinceri între noi și mai ales cu noi înșine.
Cândva, războaiele însemnau scuturi, săbii, torțe, iar azi se vorbește doar de bombe nucleare, rachete, tancuri, blindate…arme care te distrug fără să apuci să le vezi.
De ce suntem atât de răi? Ne plac persoanele în care ne-am transformat? Am fi în stare să iubim un om ca pe propria persoană?
„Războiul nu se poate umaniza, se poate doar aboli.” Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii.
ANTONIA DRIMUȘ
Antonia Drimuș este elevă în clasa a X-a A a CN Onisifor Ghibu Oradea, clasa prof. Alexandru Popoviciu. Acest text, ilustrând un eseu argumentativ pornind de la un citat, a ajuns la noi prin amabilitatea dlui Popoviciu, profesorul de Limba română al Antoniei, căruia îi mulțumim.
LOGO paper 