ADRIANA: Scrisoare de dragoste

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă  totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” (1 Corinteni 13:4-8)

Sunt singurele cuvinte pe care le pot reproduce cap – coadă cu sufletul. Îmi curg lacrimi pe obraji de fiecare dată când le aud și realizez că cea mai mare putere a mea, a noastră, e asta: să iubim!

Rațiunea? Da, e un dar și ea. Blaga spunea: „Și nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea.” Rațiunea ucide tot ce atinge. Iubirea vindecă, învie.

Se spune peste tot că am evoluat. Am evoluat în ceea ce privește tehnologia. Dar nu există nicio aplicație care să ne învețe să iubim. Eh, aici parcă am involuat, corect?

Pledoaria mea se vrea a fi o scrisoare de dragoste.  Dar una atipică, fără destinatar. Dacă vrei, poți fi tu destinatarul, aș fi onorată!

Ce o fi iubirea asta pe care o pomenim toți? Vrem să credem că iubim, că suntem cufundați în minunea asta, că trăim pentru asta…

Te-ai întrebat vreodată cât de relativ e tot ceea ce ne înconjoară? Hai să facem un joc de imaginație! Luăm două elemente contrare: binele și răul. Din ce știu eu, binele este ceva care are urmări pozitive (da, e pueril, dar cred că la subiect). Alexandra, prietena mea, și-a cumpărată o bluză roșie, care nu o avantajează deloc. I-am spus asta, fiindcă voiam să îi fac un bine, voiam să poarte ceva care o avantajează mai mult (aici e tot relativitate, da?). Ea s-a supărat, luând povestea ca pe o jignire.

Ce e asta? Relativitatea a tot ceea ce există. Binele pe care eu îl văd poate fi cel mai mare rău pentru tine. Ceea ce tu vezi frumos poate fi respingător pentru mine , la fel cum ceea ce pentru tine e valoros, pentru mine e un nimic. Poate pare dur si atipic , dar în asta consta frumusețea noastră, a oamenilor.

Un singur lucru nu poate fi relativ: iubirea. Ea înseamnă același lucru: să trăiești pentru cel de lângă tine, să îi simți durerea și să o îndepărtezi de la el. Da, modul de exprimare al ei poate căpăta forme variate și nebănuite.

S-a scris mult despre iubire, s-a și cântat. Dar oare cât s-a trăit pentru asta? Ai văzut fericirea într-o pereche de ochi sau într-o îmbrățișare? Ai simțit că Universul îți zâmbește, bucurându-se parcă și el, de dragostea ta? Oare ai simțit o fericire de copil când ai strâns pe cineva la piept? Fericire aia care îți pune un nod în gât și parcă nu te lasă să adormi seara târziu. Dacă nu ai trăit asta măcar o dată, înseamnă că nu știi ce e iubirea.

Am aproape 20 de ani si am spus „Te iubesc!” de două ori în viață. Odată din suflet, iar odată din rațiune. Au fost cele mai regretate cuvinte spuse vreodată. Când am realizat că sursa „mărturiei” a fost rațiunea, am simțit că am distrus o minune care nu are seamăn. Când am spus asta din suflet, am simțit că infinitul e al meu, că i-am dat de capăt și că iubirea mea va face din omul meu un nemuritor.

Iubirea trece dincolo de gândire, de simțuri, de ceea ce e tangibil. Mă îngrozește faptul că noi, oamenii, facem abuz de mărturia existenței: „Te iubesc!”. Suntem superficiali, grăbiți și orbi la  tot ceea ce trece pe lângă noi.

Cred în ideea de „suflet pereche”, dar nu în ideea de cineva care sa fie piesa de puzzle lipsă din tabloul meu. Văd în sufletul pereche un „cineva” care să aducă liniște. Toți căutăm elementul acestea.

Într-un moment al existenței, ne place zgomotul, agitația, iluzia de iubire, găsită la orice colț. Vine un moment când realizăm că avem nevoie să fim liniștiți, să punem capul pe pernă și să nu simțim nimic, decât iubire învăluită în liniște. Toți vrem asta când vine vremea necesară, promit! Însă, oare, se poate să realizăm asta prea târziu? Aici nu am un răspuns, oscilez în funcție de stare.

Uneori cred că Dumnezeu nu poate fi atât de dur încât să nu aducă lângă noi omul acela care să ne scoată din vacarm. Alteori cred că suntem atât de orbi încât trecem pe lângă fericire, o călcăm în picioare, iar Dumnezeu numără fiecare ciob al inimii și nu mai permite acelui om să apropie de sufletul nostru.

Dumnezeu, Universul, Zeul sau orice altă denumire Îi găsiți există. Iubiți și veți vedea că El există. Am venit în lume să iubim. Aș urla din toți plămânii asta, chiar de-aș ști că îmi sunt ultimele cuvinte, doar să fiu sigură că oamenii au înțeles asta.

. . .

Ți-a plăcut scrisoarea? Oare iubești, ești iubit? Să nu-ți fie frică niciodată să iubești, te rog! Omul care iubește nu are niciodată nimic de pierdut. Cel care calcă iubirea în picioare își calcă propria fericire.

Dacă iubești, trăiește pentru asta. Nu căuta iubirea în cărți, în muzică, ci în omul de lângă tine. Nu uita, scumpul sau scumpa mea, Dragostea nu va pieri niciodată!

Cu drag,

Un om care a iubit și va iubi până la ultima bătaie a inimii

ADRIANA ȘTIUBE

Adriana Ştiube este absolventă a promoţiei 2019 a Liceului Teoretic Onisifor Ghibu Oradea, profil uman, Filologie – Jurnalism, clasa prof. Luminiţa Feşnic. În prezent este studentă a Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane a Universităţii din Oradea, specializare Psihologie.
fbt

ADRIANA ȘTIUBE

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: