OANA: Amintirile niciodată trăite

Poetic sau exact, sfârșitul e sfârșit, resimțit în mare măsură la fel de către toată lumea.

Ironic sau nu, am ajuns a fi transpuși după acel sfârșit, deși, în mod tangibil, el nu a existat vreodată.

Iar noi suntem tot aici.

Obișnuiți cu promisiuni văzute sacre, ne-am jurat să nu le încălcăm când ne-am hotărât că ultimele luni de liceu vor fi cele care ne vor articula experiența de licean. „Happy end-ul fericit”, cum ar fi spus dirigintele nostru.

Totuși, am devenit peste noapte martori ai unei privări nemaiîntâlnite. Am dat peste cap toate citatele care susțineau că emoțiile, amintirile și sentimentele nu îți pot fi vreodată furate. Aparent, nu doar nouă, ci și persoanelor celor mai dragi sufletelor noastre.

Cum ne revanșăm față de mamele noastre, ale căror visuri erau să ne vadă „mari”, în contextul în care, de fapt, ne convingem chiar și noi că ne-am considerat frații și / sau prietenii „mari” când, prezenți la ceremonia lor de „ultimul sunet”, ne scăpa câte o lacrimă, iar aplauzele pentru ei nu mai conteneau?

Unde s-au dus ultimele săptămâni idilice de școală, în care colegi care patru ani nu și-au intersectat ideile împart amintiri comune? Când au dispărut din orizontul nostru acele legături care se formau când diferențele în relația elev – profesor erau strict legate de status?

Indiferent de clasă, pentru fiecare dintre noi, acest context morbid anulează categoric orice urmă de planuri pentru această vară. Pentru cei din clasa a XII-a, asta nu face decât să adauge sare pe rană. Mulți dintre noi, cel mai probabil, și-au construit în jurul acestei veri o imagine „cu tot tacâmul”. De la stresul admiterilor la vacanțele și festivalurile epice, că deh, doar nu s-au făcut degeaba atâtea filme despre vara de la sfârșitul liceului.

Sunt convinsă că elevii de a XII-a nu pentru BAC suferă. Ce doare este că nu știm – și nici nu avem cine să ne spună – cum și cu ce înlocuim momentele specifice inegalabile. Ce punem în locul nesfârșitelor îmbrățișări, al cursului festiv, al ultimei ore de dirigenție, al emoțiilor pe care faimosul „Gaudeamus” le provoacă, al clișeicelor nenumărate poze de la banchet sau al melodiei care pune capăt mult-așteptatei seri?

În final, ca să punem suferința în cui, fiecare în ritmul său, bineînțeles, probabil ar trebui să fim conștienți că ce nu ne omoară ne face mai puternici. Personal, am decis că generația mea cu siguranță e una tare (în ambele sensuri).

Cu un puternic sentiment de katharsis și plină de speranță,

OANA NICORUȚ, clasa a XII-a

oana nicorut

OANA NICORUȚ

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: