ANDREEA: Când mâine nu va mai fi

Știm cu toții că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, mâine nu va mai fi.

Ce am regreta oare mai mult? Faptul că nu o să mai vedem răsăritul și apusul, că nu vom mai vedea pomii cum înfloresc, că nu o să mai auzim vocile celor dragi, că nu o să ne mai putem ferici sufletul privind cerul, sau că am trăit prea repede și nici nu am avut timp să ne bucurăm de toate aceste lucruri?

Lumea e în continuă schimbare. Tumultul de zi cu zi ne poate dezrădăcina și, în goana de a realiza fiecare obligație pe care o avem zilnic, putem uita de noi. Poate că de multe ori ai ajuns să te întrebi ce se întâmplă cu tine, de ce nu simți împlinire, de ce nu te mai bucură ceea ce până acum îți era suficient.

De ce? Pentru că uităm să fim fericiți cu adevărat, uităm de toate lucrurile importante din viața noastră. Uităm că fericirea înseamnă să ai o familie, să ai prieteni, să poți vedea, să poți auzi, să te bucuri de plimbările prin parc și de tot ceea ce te înconjoară.

Fericirea nu înseamnă bani, mașini și case imense, deoarece într-o zi toate rămân aici.

Am ajuns să trăim într-o lume paradoxală, în ciuda faptului că putem auzi, vedea și vorbi, suntem surzi, orbi și muți, o lume în care banii sunt cei mai importanți. Uităm să trăim așa cum ar trebui, iar la final ne dăm seama că timpul s-a scurs prea repede și abia atunci începem să mai cerșim puțin timp de la moarte.

În momentul în care avem nevoie ca timpul să se scurgă mai încet, atunci când dorința îngenunchează în fața timpului, acesta decide să profite și să se simtă mai presus, asemenea omului, care este conștient de puterea sa, demonstrând că există cu adevărat.

Până la urmă, care este sensul vieții noastre?

La 18 ani planifici să absolvi școala, la 21 să te îndrăgostești, la 23 să absolvi universitatea, la 25 adaugi lângă cifră o ștampilă de căsătorie, la 27 ai serviciu și copil, dar mai stai cu chirie, la 33 îți iei o casă, ai deja doi copii, la 40 ți-ai organizat viața asemeni tuturor, așa cum trebuie, așa cum este dictat de societate. Viața trece.

La un moment dat, propriile gânduri ajung să ne condamne. Înțelegem că viața a devenit o carte, în care filele sunt pline doar de reproșuri și regrete. Promitem că mâine vom schimba totul, dar anii trec, iar acea zi de mâine nu mai vine.

Într-un final, realizăm că am pierdut. Am pierdut un vis, o imaginație, o viață ce nu a fost trăită și, după o luptă dusă în van, realizăm că am epuizat clipe minunate pentru o fericire inexistentă. Mai târziu urmează doar un sicriu, un sicriu înfrumusețat cu dantelă albă.

Într-un final pleci, lași în urmă infinitul. Pleci. Nici nu mai regreți. Nu ai timp să regreți, pentru că viața nu te întreabă niciodată dacă vrei să pleci sau dacă vrei să mai stai. Nu te întreabă dacă e prea târziu sau prea devreme, dacă e corect sau nu.

Sfârșești cu un început, începi cu un sfârșit. Un om aruncat într-un sicriu, un sicriu aruncat în pământ, un pământ aruncat în cosmos, un cosmos aruncat în infinit, tu aruncat în moarte, moartea aruncată în tine.

Trăiește-ți prezentul! Construiește-ți viața! De fapt, aceasta se construiește zilnic. Ai trăit prea mult pentru alții, acum și aici trăiește pentru tine, pentru că biletul vieții nu poate fi utilizat de două ori!

ANDREEA FEHER

andreea feher

ANDREEA FEHER

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: