Dragostea pentru Țara Beiușului și admirația pentru etnografia românească ne-au stârnit inițiativa de a explora meșteșuguri apuse din ruralitatea nemuritoare.

Sursă foto: arhiva personală Andrei Oros

Într-un week-end recent, subsemnatul (XII-D), Raul Bejinaru (XII-A) și George Pojega (XII-A) am realizat o incursiune de durată în satul beiușean Valea Neagră.

Inițiativa, după cum am spus, s-a născut din dragostea dobândită prin descoperirea și apropierea de Țara Beiușului, un Rai îngrădit de munți, un leagăn în perpetuă mișcare a românității arhaice. Din dorința voluntară de a ne omogeniza noi înșine cu acest subspațiu mioritic înzestrat cu spirit și spiritualitate, ne-am aplecat asupra unui fenomen social-cultural ce se manifesta într-un mod special în Țara Beiușului.

Sursă foto: arhiva personală Andrei Oros

Valea de Jos – sau Valea Neagră, cum mai e cunoscut – este un sat ce aparține comunei Rieni, în inima Țării Beiușului. Valea Neagră  are, sau mai bine spus „avea”, o reputație specială în partea asta de țară, datorită unui meșteșug : confecționarea de spete pentru războiul de țesut. Acest meșteșug, căruia vălnegrenii și-au dedicat viața generații la rând, a fost perfecționat în măsura în care produsul acestuia aducea mândrie și respect oamenilor care îl dețineau. Spătăritul despre care vorbim reprezenta viața multor vălnegreni, dar acum este doar o inerție a mâinilor bătrânilor ce mor, o amintire difuză a copiilor lor.

Impresionați de acest meșteșug, de felul special în care era întreprins în comunitatea din Valea Neagră și de faptul că acum este o simplă memorie ce aduce zâmbete pe buze crăpate de trecerea anilor, am zis tustrei să facem ceva util.

Ei bine, am purces la drum, în Valea Neagră, unde am stat câteva zile pentru a discuta pe îndelete cu bătrânii aproape centenari despre cum era viața din jurul spătăritului care le-a adus atât prestigiu deunăzi, în secolul trecut. Echipați cu știință de situație, aparatură de înregistrare audio-foto-video, curiozitate și răbdare, am explorat memoria vie a unei societăți care apune alarmant.

Sursă foto: arhiva personală Andrei Oros

Am fost foarte bucuroși să găsim bătrânii atât de entuziasmați să ne împărtășească povești lungi și detalii minuțioase despre meșteșugul lor și despre felul cum se organiza societatea lor. Ne-am apropiat cât am putut de mult de retrăirea unui veac trecut, un veac caracterizat până târziu de elementul etnografic românesc, veritabil, nediluat, conștient de condiția sa. Deși duhul culturii și civilizației mioritice rămâne prezent dar tăcut în urma răposaților ce l-au însuflețit, acesta riscă să fie uitat de generațiile noi. Nu ne putem permite așa ceva. Nu noi tustrei. Trebuie să împlinim responsabilitatea memoriei vii prin conservare.

Determinați să dăruim eternității acest microcosmos din Valea Neagră subscris etnografiei românești prin orice mijloace care ne sunt cu putință, ascultăm de la alții pentru a vă povesti și vouă de frumoasele munci și frumoșii oameni ai veacurilor ce apun.

ANDREI OROS