Ferestre către cer

M-am născut într-o familie fericită unde mi-a fost dat să cunosc iubirea de Dumnezeu, de ţară, de neam, de surori şi fraţi, de bunici, de prieteni buni şi de prieteni mai aspri aşa- zişi vrăjmaşi, de oameni, de animale, de flori…

Sunt îndrăgostită iremediabil de sat, Blaga are dreptate, „veşnicia s-a născut la sat”. Comunitatea satului îţi oferă o perspectivă corectă şi integrală asupra vieţii şi asupra omului (nană Floare, baci Ghiţă – când am descoperit înţelesul lor, am înţeles, ce mai!).

image001

Am crescut străjuită de o icoană foarte dragă mie şi, cred, multor oameni, cu îngerul păzitor care are grijă de copii. Face parte din mine acea icoană, aveam şi am ferma convingere că Îngerul meu păzitor îmi este alături mereu. Îmi întrebam părinţii pe vremea când eram în clasa a II-a de ce pe peretele dinspre grădină nu avem o fereastră, iar ei îmi răspundeau: „Pentru că avem icoane pe el”, cu timpul descoperind că icoanele sunt ferestre către cer, prin care poţi „să străvezi şi să fii străvăzut”.

Căci „Icoana centrează casa şi îi dă acoperirea de a deveni cu adevărat un Acasă – în legătură directă cu acel Acasă veşnic, Patria părintească. Oriunde te-ai afla, prezenţa unei icoane şi a unei candele aprinse îţi dă sentimentul de acasă, de spaţiu prietenos, propice locuirii cu cuviinţă şi a bunei lucrări.”

Chiar acesta era sentimentul: orice mi se întâmpla într-o zi, ziceam în sinea mea: „Las că ajung acasă!” Părinţilor le spueam tot, iar ei mă ascultau şi unde era necesar îmi spuneau: „Ai făcut bine… Ai grijă, nu chiar, aşa trebuia!” şi ce mai ştiau, să mă împace.

Iubeam basmele, căci îmi permiteau să visez, baladele şi doinele.

Locuiam în a doua casă de la biserică, eram aproape nelipsită de la slujbe… Pr. Miron Rif era un om bun şi iubitor – Dumnezeu să-l odihnească de-a dreapta Sa! La acea vreme îmi puneam multe întrebări, în predicile părintelui găsindu-mi mereu răspuns. Prin clasa a VI-a părintele a înţeles setea mea în seceta spirituală care era (negăsindu-se cărţi religioase), aşa că mi-a mai împrumutat câte o carte, spre a mă edifica.

Eram nelipsită de la pregătirile cu o săptămână înainte de nuntă a rudeniilor, vecinilor, cunoscuţilor şi prietenilor… am auzit multe. La nuntă, indiferent a cui era, se implica aproape toată communitatea satului. Era frumos! Surorile mele mai mari erau domnişoare de onoare, mie plăcându-mi să le văd cum se pregătesc. Doamne, ce vremuri!

Curioasă din fire, nici înmormântările nu-mi dădeau pace. Am început să-i întreb pe ai mei ce iese din om atunci când omul „moare” şi numai ce m-am trezit într-o bună zi în faţa sicriului unei vecine, fără să-mi fie frică. Am realizat atunci că ea nu mai are simţuri, iar ai mei au completat, spunându-mi că nu mai are nici suflet. Mi-a luat ceva timp să elucidez chestia cu sufletul…

Iubeam şcoala, era locul în care mă simţeam confortabil. Învăţătorul meu ne-a iubit pe noi, pe elevi, ne verifica temele cu consecvenţă, activităţile erau diverse, de la dansuri, excursii tematice, montaj literar-patriotic, cusut, traforat…

Eram fascinată de adunarea întregii unităţi şcolare în care comandanţii de grupă cu distincţia şnur roşu raportau comandantului de detaşament, adică al clasei – acesta având şnur galben), iar aceştia mai departe, celui mai bun elev la învăţătură – comandantul de unitate (elev care avea distincţia albastră).

Premierea la final de an şcolar se realiza cu toţii elevii de faţă şi cu părinţi şi bunici, rudenii etc. Îmi plăcea, era frumos! Avea şi premiul rolul său, dar satisfacţia de a cunoaşte, de a evolua, de a mă înarma cu tot ce este necesar pentru viaţă era mai mare. Cu profesorii m-am împrietenit repede (aşa-i dacă înveţi!), participam la olimpiade, aveam rezultate.

Până-n clasa a VII-a i-am rugat pe părinţi să mă lase în tabară invocau tot felul de motive. În clasa a VII-a i-am spus mamei: „Merg în tabără!” şi am adormit cu bani de tabără sub pernă.

Multe-au fost, de toate, Doamne! Pentru toate-Ţi mulţumesc! Doamna mea dirigintă din gimnaziu a fost un om special care ne educa cu blândeţe, dar şi cu nuiau, ca să fie clar când unii întreceau măsura.

Doamna profesoară de matematică îşi ţínea fiecare oră cum ţine preotul Sfânta Liturghie în biserică, era pedantă, foarte bine pregătită profesional, se enerva rar dacă nu ştia cineva ne explica mereu şi iar, fiindun om corect şi bun – doamna profesoară Bala Elisabeta.

M-am împrietenit cu Nică a Petri iute, Păcală era fascinant… Pe Eminescu n-ai cum să nu-l savurezi, dacă simţi româneşte…

Bunicii au avut un rol hotărâtor în viaţa mea.Timpul trecea altfel cu ei şi la ei, bunicul era om aspru şi ferm, mi-a fost dat să-i cunosc sufletul blând şi bun după ce bunica a trecut la cele veşnice, iar bunica era o „icoană vie” – blândeţea întruchipată. Era o ordine desăvârşită atât în casă, cât şi în curte, îmi plăcea să-i vizitez şi să-I ajut. Bunicul ţinea viermi de mătase în lădiţe de lemn şi seara se adunau vecinii, prietenii şi nepoţii bunicilor pentru a ajuta când culegeam gogoşile de mătase… Câte poveşti n-am auzit pe-aici. Dar bunicul avea o vorbă dragă mie: „Unde auzi taina omului, acolo s-o îngropi!” – Aşa fac, bunicule!

Să nu vă mai plictisesc… Este o frază memorabilă în filmul„Singur acasă”: „M-am învârtit şi eu pe-aici.”

foto darius bungau

Foto: Darius Bungău

E-o lume-n sufletul meu mobilată cu tot felul de chestii, dar mai ştiu un lucru: înainte de a fi eu, tu, noi, voi, şcoala şi tot ce există, a fost Dumnezeu. Iertaţi, iubiţi, creaţi, răbdaţi, nimic nu e zadarnic!

Cu drag, iubire şi bucurie, un fir de colb însufleţit de Atotprezentul!

prof. RODICA MARIAN

RODICA MARIAN

Prof. RODICA MARIAN

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: