„Sunt o Otilia Mărculescu”

Cu toţii suntem înzestraţi cu o doză de talent. Acest lucru a reuşit să-l demonstreze şi Antonia Sălăgean, elevă în fosta clasă a XII-a A a liceului nostru. Antonia a participat, în urmă cu trei săptămâni la un concurs de creaţie literară numit „Să-l cunoaştem pe Nichita Stănescu”.

ANTONIA SĂLĂGEAN

Proiectul-concurs a fost iniţiat în liceul nostru de către prof. Alexandru Popoviciu şi prof. Mihai Vesa. Elevii care au participat la acest concurs au trebuit să creeze o poezie sau un text în proză, pe o temă la alegere, iar textele lor au fost trimise la Ploieşti, unde o comisie de evaluare a numit-o pe Antonia Sălăgean fericita deţinătoare a primului loc. Antonia a participat cu trei texte. Alături de ea au mai participat şi două dintre colegele ei, Alina Barbuş şi Adriana Druţu. Pentru a afla mai multe detalii despre participarea Antoniei la acest concurs, ca şi despre blog-ul pe care aceasta îl deţine de ceva vreme, intitulat sugestiv „Antoinette’s Blog”, am hotărât să-i pun câteva întrebări.

REPORTER: Am aflat din spusele tale că ai participat la acest concurs cu trei lucrări. Ce te-a determinat să participi şi să te implici atât de mult în acest concurs?

ANTONIA SĂLĂGEAN: Sinceră să fiu, nu eram prea hotărâtă să particip. Profesorul meu de limba română, Alexandru Popoviciu, văzuse anumite texte de ale mele şi a sugerat că ar fi bine să particip. Am stat puţin pe gânduri, pentru că nu credeam că ceea ce am scris eu ar fi potrivit pentru un concurs, însă apoi mi-am zis că nu am nimic de pierdut.

CITEŞTE ŞI: OMAGIU LUI NICHITA STĂNESCU

REPORTER: Spune-mi câteva cuvinte despre această pasiune a ta pentru scris.

ANTONIA SĂLĂGEAN: Intotdeauna m-a pasionat literatura; în clasele gimnaziale, profesoara mea de limba engleză ne-a spus să scriem în fiecare zi câte o poezie si atunci s-a născut „talentul” meu sau, mai bine spus, atunci am descoperit pasiunea mea pentru a scrie.

CITEŞTE ŞI: ANTONIA SĂLĂGEAN ESTE NOUL PREŞEDINTE AL CONSILIULUI ELEVILOR

REPORTER: Cum a luat naştere blog-ul tău? Ce înseamnă acesta pentru tine?

ANTONIA SĂLĂGEAN: Am înfiinţat blog-ul într-un moment de cumpănă, acum trei ani, pentru că era singurul loc în care mă puteam refugia pentru a-mi limpezi mintea. Blog-ul acesta a devenit treptat locul meu de linişte. Unii preferă să iasă la o plimbare, să asculte muzica pentru a se linişti, eu prefer să scriu… pe blog. Deci blog-ul e o parte din mine.

REPORTER: Antonia, cum te-ai descrie tu în doar câteva propoziţii?

ANTONIA SĂLĂGEAN: Sunt o Otilia Mărculescu, din anumite puncte de vedere. Îmi place să cred că sunt un om căruia i-a fost dat să fie înconjurat de oameni minunaţi, iar zilele acestea, văzând reacţia profesorilor şi a voastră, a colegilor, despre mica mea pasiune, mi s-a confirmat 100% acest lucru. Lupt să ajung unde îmi doresc şi asta cred că mă face o persoană ambiţioasă şi… iubesc! Mi-a spus cineva să fiu veşnic îndrăgostită şi sunt… îndrăgostită de viaţă, de lume, de voi, de liceu, de oameni, de tot ce mă înconjoară.

REPORTER: Ce doreşti să transmiţi celor care citesc acest articol şi celor care îţi citesc blog-ul?

ANTONIA SĂLĂGEAN: Singurul lucru pe care vreau să le spun e SĂ SCRIE! Să scrie cât mai des şi despre orice, pentru că e fantastic ce putere are scrisul asupra omului. Să scrie şi să iubească! Le spun şi lor ce mi-a spus un om extraordinar mie: să fiţi veşnic îndrăgostiţi!

CAMELIA IEREMIAŞ

a consemnat CAMELIA IEREMIAŞ

Antonia a răspuns pozitiv rugăminţii mele de a ne permite să postăm creaţiile cu care aceasta a participat la concurs, precum şi link-ul blog-ului său. Sper să vă atragă atenţia şi să le citiţi, pentru că merită: http://antuuu.wordpress.com/

ŞI-ATUNCI?

Totul în jur era gri. Gri, mult gri, dar undeva în depărtare am văzut o pată mare, de culoare roşie. Roşu, mult roşu, roşu ca sângele. Am alergat spre acel loc şi n-am înţeles nimic. Am mers mai în faţă şi am văzut un om – semăna atât de bine cu mine şi orice gest pe care îl făceam eu, îl făcea şi el. Ciudat, nu-i aşa ?

Apoi?

Apoi mă uitam la mâinile lui roşii, apoi m-am uitat la mâinile mele pline de sânge.

De ce de sânge?

Pentru că i-am smuls inima! Pentru că inima lui plina de sânge era acum în mâinile mele, vibrând.

De ce?

Ca să-l cunosc. Aveam în mâinile mele toată durerea lui, toată fericirea, toată agonia si toată bucuria, toată teama, toată plăcerea. Nu era de ajuns!

De ce?

Pentru că vroiam tot!

De ce?

Pentru că trebuia să fiu tot! Să cunosc tot! Să stiu tot!

De ce???

Ca să mă cunosc pe mine, ca să mă am pe mine, ca să nu-mi mai fie teamă de mine. Să fiu în siguranţă.

Şi-atunci?

Şi-atunci m-am pierdut…

CELUI CE A PLECAT

Unii oameni bat la uşa vieţii tale, îi laşi să intre de parcă i-ai cunoaşte… Îi întâmpini cu căldură, păşeşti alături de ei cu zâmbete, îi împodobeşti cu încurajări, îi descununi de griji şi, când ai vrea să te prindă de mână, te întrebi: unde eşti ?

Asta ai făcut şi tu. Ai apărut în viaţa ei precum o briză, i-ai dat fiorii… Uşor, ai început s-o dezbraci. S-o dezbraci de inhibiţii, apoi de temeri. Ai început mai apoi să-i alungi teama de a se încrede în cineva nou şi, odată ce-ai reuşit să faci asta, ai plecat. Ai plecat la fel cum ai venit, pe neaşteptate, ca o briză a unei dimineţi de vară… Poate nici n-a observat când ai început să-ţi îndrepţi paşii spre direcţia opusă. În mintea-i era întipărit acel zâmbet şi acea privire profundă, amprente pe care nici nu ştii că le-ai lăsat… Dar într-o noapte târzie, privind cerul înstelat şi ascultând îngerii cântând la harpă, şi-aduse aminte că nu ţi-a văzut privirea de mult. S-a deşteptat. În confuza ei luciditate, şi-a dat seama că nu ai fost acolo niciodată. Şi-a ridicat privirea-nlăcrimată şi cu un glas tremurând şi-a promis că nu va mai crede niciodată.

Cântecul ameţitor al harpelor a luat sfârşit. În obscuritatea camerei s-a văzut o luminiţă slabă şi fumul începu să o ameţească. Puteai să auzi urlând gândurile din mintea ei… Erau confuze. S-a ridicat într-un final, aruncând chiştocul de tigară, a sorbit dintr-o înghiţitură paharul de whiskey şi a zâmbit.

Inima ei nu va mai pulsa nicicând în ritmul frumos al unei ode de dragoste efemeră.

O NOUĂ PERECHE DE PANTOFI…

E cert. Femeile iubesc pantofii!

Treceam pe lângă o vitrină şi m-am îndrăgostit de o pereche de pantofi. „Sunt minunaţi şi par că mi se potrivesc de minune. I-aş încerca! De mult timp n-am mai încercat o nouă pereche de pantofi şi în plus… chiar am nevoie de o nouă pereche!”

Se spune că niciodată nu trebuie să refoloseşti pantofii vechi, de vreme ce nu i-ai mai considerat buni pentru prima dată, cu siguranţă a doua oară vor fi la fel. Da, probabil te uiţi la ei si te intrebi de ce i-ai aruncat, ţi-e milă şi îi vrei înapoi… Dar tu meriţi ceva mai mult decât o pereche veche de pantofi! Vorbim cumva despre pantofi aici? Nu, sigur că nu… Dar îi putem compara atât de uşor cu o pereche de pantofi… Uneori, vedem o pereche de pantofi si ne dăm seama că nu ni se potrivesc, dar nu e nicio problemă. Aşteptăm ca următoarea minunaţie să se ivească în vitrina pe lângă care obişnuim să trecem mereu…

Pantofii mei? Erau minunaţi şi păreau că mi se potrivesc de minune… Deja mă vedeam umblând cu ei seara, în oraş sau la evenimente, i-aş fi purtat chiar şi ziua la o plimbare în parc.. Păreau a fi perechea de pantofi ideală, aceea pentru care i-am aruncat pe cei vechi. Dar înainte să îi cumpăr, vroiam să mă asigur că nu mă voi plictisi de ei după scurt timp şi nici că nu li se va rupe un toc si mă vor lăsa singură. Aşa că am continuat să merg să îi văd, pe zi ce trecea mă îndrăgosteam tot mai tare de ei şi într-un final, am făcut „marele” pas. I-am cumpărat!

Dar noi, femeile, ştim că adevărata calitate a unei perechi de pantofi o vedem abia după ce începem să îi purtăm puţin… Am putea alege cei mai frumoşi pantofi dintr-o vitrină, credem că sunt pantofii ideali, aşa cum am crezut şi eu, îi încercăm şi par că ni se potrivesc de minune! Când îi încălţăm, suntem alte persoane… Mai frumoase, mai zâmbăreţe, mai fericite… Dar uneori, până şi celei mai frumoase perechi de pantofi i se rupe tocul si deseori atunci când te aştepţi cel mai puţin.