În România, învățământul este gratuit – dar nu tocmai, în special în clasele terminale. Tot mai mulți părinți se zbat să-Și mediteze copiii in particular, pentru că, în general, profesorii se axează mai mult pe note decât pe cât a înțeles elevul din lecția predată.
Învățământul gratuit devine astfel doar un concept frumos pe hârtie, dar tot mai golit de conținut în realitate. În special în anii terminali, când presiunea examenelor devine uriașă, părinții ajung să suporte costuri consistente pentru meditații, auxiliare, simulări private sau diverse activități suplimentare, fără de care, în mod paradoxal, mulți elevi nu reușesc să atingă nivelul minim necesar promovării.
Această situație ridică întrebări legate de sistemul educațional: de ce elevii sunt obligați să caute pregătire în afara școlii pentru a înțelege materia pe care, teoretic, ar trebui să o aprofundeze în timpul orelor?
Problema nu este doar lipsa de motivație, ci și un sistem încărcat, rigid și rupt de nevoile reale ale elevilor. Programa este stufoasă, manualele depășite, iar evaluarea pune accent pe memorare, nu pe înțelegere.
În plus, diferențele sociale devin tot mai vizibile. Elevii ai căror părinți își permit meditații pornesc cu un avantaj imens față de cei care nu-și permit același lucru. În loc să fie un spațiu al egalității de șanse, școala ajunge să adâncească aceste diferențe. Iar când un copil rămâne în urmă, de cele mai multe ori vina este pusă pe el, nu pe condițiile în care a fost nevoit să învețe.
Astfel, gratuitatea este, în practică, o iluzie. Până când sistemul nu va pune accent pe calitatea actului educațional, pe pregătirea și motivarea profesorilor și pe adaptarea la realitatea actuală, învățământul gratuit va rămâne doar un slogan.
CARLA CREȚ
LOGO paper 