ANDREA BEATRIX: Început cu îndoieli și speranță

Au trecut aproape șase luni de la începutul acestei crize, în care cu toții am așteptat să se termine restricțiile, să ne putem relua vechile obiceiuri, să putem merge liniștiți la școală, la lucru, fără declarații, fără frică, dar noi încă bâjbâim după soluții.

În ultima perioadă, nu am făcut decât să respectăm și să îndeplinim militărește niște ordine, dar din păcate incertitudinea și-a sădit sămânța în sufletele noastre.

Putem spune, cu siguranță, că suntem în fața celui mai dificil an școlar, cu un început plin de îndoieli, de temeri și speranță.

Majoritatea văd în acest început „o lepădare” de perioada de izolare, parcursă cu greu, ce i-a marcat pe mulți, poate pentru totdeauna.

În perioada cruntă pe care o trăim, în care moartea seceră fără să aleagă, frica pune stăpânire pe noi.

Toată lumea luptă să rămână în viață!

Ne este frică, deoarece am putea accesa butonul „Punct” oricând, la orice oră.

Unii ne temem încă să nu punem viața altora sau a noastră în pericol, pe când alții au sfidat toate regulile de la bun început și se revoltă și acum, dar cu siguranță cu toții ne dorim același lucru: să fie totul ca înainte, chiar dacă fiecare dintre noi știm că nimic nu va mai fi la fel, nici noi, nici lucrurile cu care eram obișnuiți.

Din păcate, incoerența și lipsa de viziune ne fac confuzi și înfricoșați; astfel, școala devine o sursă de tensiune, în loc să fie o sursă de siguranță.

În momentul de față, avem nevoie de un crez, nu de proceduri. Însă se uită esențialul: oamenii-cheie, profesorii, care rămân captivi în propriile neputințe, într-un sistem ce adoptă proceduri hilare.

Părerea mea este că infrastructura școlară este puțin ofertantă în securizarea spațiului comun și a modalității de predare. Personalul didactic este bine intenționat, însă cu resurse și abilități limitate. Poate că învățământul are nevoie de un proiect de adaptare la noile vremuri, dar refuză să se adapteze noilor condiții, din păcate reale si cu consecințe nefaste, cu finalitate incertă.

Poate ar trebui să ieșim cu toții din vorba „e suficient”, poate ar trebui să nu mai luăm decizii pripite.

Sunt foarte curioasă dacă la final, când ne vom uita în oglindă, la noi înșine, vom privi cu respect sau vom întoarce capul a dezamăgire?

Oare deciziile luate ne vor ajuta să creștem sau ne vor prăbuși de tot?

ANDREA BEATRIX PODARU

ANDREA BEATRIX PODARU

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: