Ancorat în realitate

Acum 40 de ani începeam aventura şcolii româneşti într-un sat-paradis al copilăriei , despre care încă mai cred că este cel mai fascinant loc de pe pământ.

Fac parte din generaţia „decreţeilor”, fără să consider acest lucru ca pe o tară a destinului necruţător. Am avut parte de profesori veritabili într-un sistem al educaţiei prin muncă şi spirit de sacrificiu. În anii de liceu, în cea mai numeroasă generaţie a României după războaiele mondiale, m-am familiarizat cu două nume fundamentale pentru învăţământul românesc – Emanuil Gojdu, numele instituţiei aflate pe strada Spiru Haret în Oradea. Paradoxul face ca de douăzeci de ani să predau Limba şi literatura română în cel mai nou liceu din Oradea, care poartă numele pedagogului sibian Onisifor Ghibu.

Aşadar, de douăzeci de ani asist la experimente şi tentative de reforme care-i răsucesc în morminte pe cei pomeniţi mai sus. Cobaii – elevi, dar şi profesori – asistă şi ei într-o neputinţă de damnaţi fără scăpare şi fără orizont. Examen de capacitate, teze unice, competenţe etc., experimente pe cobai nefericiţi menite să producă „tâmpiţi” atât în rândul absolvenţilor, cât mai ales între profesori.

De douăzeci de ani apar legi, proiecte de legi, ordonanţe de urgentă ca nişte fetuşi morţi înainte de naştere. Legi care n-au intrat în vigoare, dar au consumat sute de tone de maculatură, într-o ţară în care pădurile deja sunt tăiate fără rost şi fără raţiune.

A secat oare măduva sănătoasă din pedagogia românească? Nu mai este în stare poporul acesta să-şi educe copii? Mai crede cineva în viitor? Chiar şi după Roşia Montană şi exploatarea gazelor de şist? Chiar nu se poate gândi o lege ancorată în realitate? Nu se poate stabili o programă care să-i facă pe elevi şi profesori mai puternici şi încrezători, şi nu mai ridicoli si penibili? Învăţământul românesc nu poate să încurajeze gândirea? Gândirea critică îndeosebi?

Ce miniştri patetici şi ce minister desuet! Ce directori servili şi profesori suficienţi şi limitaţi! Ce corpuri şi instrumente de control, în condiţiile în care nu contează ce faci la clasă, ci contează ce arăţi la comisie!

Ştiu că aceste rânduri nu sunt soluţii, ci doar nişte constatări dureroase după douăzeci de ani de muncă în învăţământ. Totuşi, păcat! Păcat că avem zeci de olimpici internaţionali şi zeci de mii de semianalfabeţi. Păcat că nu avem un învăţământ aşezat, fără performanţe notorii, dar care să educe şi să formeze oameni! Păcat că virusul corupţiei nu a ocolit nici acest organism, iar iresponsabilitatea devine normă întreagă!

De fapt, am vrut să vorbesc despre necesitatea unei legi. Lege dură şi durabilă şi dreaptă. Despre necesitatea unui bacalaureat diferenţiat în adevăratul sens al cuvântului, despre transformarea funcţiei de director în meserie. Despre necesitatea unui minister pământean şi contemporan cu materia primă – elevul.

Prof. ALEXANDRU POPOVICIU

material scris pentru proximul număr al „Tribunei învăţământului”

Prof. ALEXANDRU POPOVICIU

Prof. ALEXANDRU POPOVICIU

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: