Cu ocazia Zilei Naţionale a României, Liceul Onisifor Ghibu a organizat un concurs de eseuri cu tema „De ce să fiu mândru că sunt român?” Cei patru autori ai textelor câştigătoare au fost anunţaţi în cadrul reuniunii festive de pe platoul şcolii, cu ocazia marcării în avans a zilei de 1 Decembrie. Puteţi citi în continuare eseul IOANEI NISTOR din XI D, al cărei text şi-a adjudecat premiul întâi. Cei care iubesc condeiul IOANEI îi pot citi şi alte texte pe blogul personal.
IOANA NISTOR
Zi de zi ne punem zeci de întrebări la care găsim sau nu un răspuns. Ne îngrijorăm din cauza banilor, a familiei, a serviciului, a viitorului nostru, poate chiar şi din cauza vremii de afară, dar oare câţi dintre noi se îngrijorează din cauza ţării noastre? Câţi dintre noi sunt mândri că sunt români? Câţi dintre noi ştiu de fapt ce înseamnă România?
Am întâlnit foarte mulţi oameni nemulţumiţi de această ţară şi de cei care o conduc, oameni care doar asta ştiu să facă: să fie nemulţumiţi şi să se plângă, însă altceva nimic.
România, din păcate, e grav bolnavă. În urma ciocnirii cu Occidentul şi cu modernizarea, a intrat în comă, suferind în acelaşi timp de amnezie. România a uitat care i-au fost strămoşii, tradiţiile, obiceiurile, folclorul. România a uitat, însă noi nu. Noi, copiii ei, suntem leacul care o poate salva. Doar noi putem salva România.
Nu cu mult timp în urmă, la ora de istorie, doamna profesoară mi-a adresat nişte cuvinte care mi-au schimbat viziunea asupra ţării mele pentru totdeauna, şi anume: „Dă ceva ţării, iar ţara îţi va da şi ea ceva înapoi.” M-am hotărât să îi dau ceva României şi am reînviat-o în sufletul meu. România trăieşte acum în inima mea, a trăit în sufletele strămoşilor ei şi în sufletele oamenilor care au hotărât să facă acelaşi lucru ca şi mine. Am reînviat-o prin mândria pe care o simt faţă de ea. Dar de ce?
România este mama mea. Sunt mândră de mama mea. Mama mea m-a crescut. Mama mea mă iubeşte, iar eu o iubesc pe ea.
România este casa mea. Sunt mândră de casa mea. Casa mea m-a adăpostit şi o face în continuare. Casa mea mă iubeşte, iar eu o iubesc pe ea.
România este mama mea, casa mea, fraţii mei sunt oamenii care mă înconjoară şi de aceea sunt mândră că sunt româncă. România sunt eu.
Sunt mândră că sunt româncă deoarece România e o luptătoare, o învingătoare. De-a lungul secolelor, ea a supravieţuit invaziilor şi războaielor barbare chiar dacă a fost împărţită în trei părţi.
Sunt mândră că sunt româncă deoarece România e curajoasă. României nu i-a fost frică să intre în Primul Război Mondial pentru a-şi asigura unirea pe toate planurile şi nu doar pe plan sufletesc. României nu i-a fost frică să lupte pentru a-i avea sub ocrotire pe toţi copiii pe care i-a născut.
Sunt mândră că sunt româncă deoarece România e frumoasă. România are munţi cu vârfuri înalte împungând infinitatea cerului, are ape lin curgătoare şi pajişti şi câmpuri întinse, pline cu bogăţii ale agriculturii, are Marea Neagră, întindere nesfârşită de puritate, la fel ca sufletele românilor. România e frumoasă!
Sunt mândră că sunt româncă deoarece România e deşteaptă. România are o literatură vastă, cu scriitori erudiţi ale căror opere sunt încadrate în fiecare curent literar, gen sau specie. România e o artistă, o cântăreaţă desăvâşită şi o actriţă de seamă. România e o ingineră, o fiziciană, o matematiciană şi o biologă care şi-a spus cuvântul în evoluţia ştiinţei.
Mândrie faţă de România e ceea ce simt atunci când privesc în ochii unui bătrân şi văd că nu şi-au pierdut strălucirea, chiar dacă au plâns o viaţă întreagă aici în locul lor natal, unde au găsit ceea ce şi-au dorit. Mândrie faţă de România e ceea ce simt atunci când aud un stadion întreg cântând „Deşteaptă-te, române!” şi mi se pare că începe o nouă aventură, o nouă poveste.
Pentru ca Romănia să se vindece, trebuie să şi credem că aşa se va şi întâmpla. Trebuie să orbim în faţa imposibilităţilor, să surzim în faţa dojenilor, să nu mai simţim teamă şi îndoială. Trebuie să credem în România, să fim mândri de ea, iar ea se va vindeca. România e a noastră. România suntem noi. România e ceea ce credem noi că e, iar eu una cred că e un diamant neşlefuit, dar care în viitor, când poate noi nu vom mai fi, va străluci la fel de tare precum luceafărul pe bolta cerească.
IOANA NISTOR
LOGO paper 