Despre iluzie şi inutilitate

Şcoala pare că reuşeşte să ne înveţe cum să fim astfel încât societatea să nu aibă de suferit din cauza noastră, sacrificând oameni pentru prosperitatea omenirii, dar nu ne învaţă cum să fim noi înşine. E important să fii „cuminte”, „integru”, „educat”.

Evident… e mai dificil să ţii în frâu indivizi care cred că merită mai mult decât opt ore pe zi la serviciu, apoi timpul liber acasă cu familia, iar în week-end-uri la grătar şi bere, care simt că libertatea lor nu se rezumă la 20 de zile pe an, care au trecut de nivelul în care idealul lor era să apară la televizor, indiferent de circumstanţe. Aşa că, de ce să nu-i uniformizezi, transformându-i în vite, pentru ca atunci când vor cere de mâncare să le poţi da tuturor fân fără a mai fi nevoit să diversifici meniul, fără să auzi vreun strigăt nemulţumit din spate, care cere turtă dulce? Ni s-au atâtea formule „despre cum trebuie să fim” încât nu mai ştim „cine suntem”.

După ce timp de 12 ani mi s-a spus ce să fac, când am ieşit de pe băncile liceului simţeam că sunt liberă parcă, în sfârşit, dar era o libertate veştedă, amestecată cu panică: „Şi… ce să fac cu libertatea? Unde sunt vocile alea din exterior care-mi dictau alegerile pe care să le fac?” „Stingher” cred că e termenul potrivit pentru a exprima această stare – poziţia de penalti – îţi încrucişezi mâinile atârnate în faţă pentru că nu ştii ce altceva să faci cu ele. Ar trebui să existe o „criză post-liceală” sau „sindromul inutilităţii post-liceale”, aşa cum există criza vârstei mijlocii.

Vezi cum toate se mişcă, dar, parcă, în mişcarea lor tu nu ai loc. Eşti atât de bine „educat”, încât chiar atunci când ai de ales (obişnuit fiind să ai stăpâni care să-ţi spună ce să faci şi să-şi asume responsabilitatea pentru tine), nu ştii „cum, cine, de ce, oare” eşti? Îţi pierzi sentimentul de apartenenţă şi fără un grup din care să faci parte, parcă eşti „nimeni”.

Care-i primul lucru pe care-l faci în continuare? Desigur că-ţi cauţi un nou tipar în care să te încadrezi, un nou grup în care să te integrezi, pentru a începe să fii cineva din nou. Abia aştepţi să îţi găseşti un loc de muncă, să ai şi tu „un rost”, apoi abia aştepţi concediul, apoi începi să te identifici atât de mult ceea ce faci la locul de muncă încât după o perioadă, începi să urăşti concediul pentru că după primele două zile libere ţi se pare că începi să ai starea aia pe care o aveai chiar după ce ai terminat liceul şi nu-ţi place să-ţi pierzi sentimentul de apartenenţă şi siguranţă. Acum începe să fie lupta cu adevărat pierdută. Acum începi să-ţi pui întrebări şi să conştientizezi inutilitatea pregătirii pentru o astfel de viaţă.

Nu mai ştiu foarte multe din ce-am învăţat în liceu, dar cu siguranţă ştiu ce nu am învăţat şi mi-ar fi folosit: cum să reacţionez când moare cineva drag? Ce înseamnă să suferi şi cum treci peste asta? Ce înseamnă să speri şi ce importanţă are speranţa? Ce e iubirea? Cum să te descurci în lumea asta până la urmă? Privind în urmă, zâmbesc la gândul că doar despre latină spuneam că e moartă, când erau toate celelalte la fel de „vii”, făcând excepţie, poate, filosofia.

Despre lucrurile cu adevărat importante se vorbea doar atunci când până şi profesorii erau plictisiţi de materia pe care ar fi trebuit să ne-o predea.

Şcoala nu este capabilă să răspundă întrebării „pentru ce?”, nu poate da un sens vieţii, nu-ţi poate arăta cum să descoperi un ideal fără de care existenţa ar fi absurdă. Şcoala / liceul e doar un centru de educare şi de examinare în masă a cunoştinţelor acumulate pe bază de memorare. Dar cum rămâne cu trăirea, cu stările de spirit? Ce se întâmplă atunci când formulele pe care şcoala mi le-a întipărit în memorie nu se pliază pe problemele din „viaţa reală”? E ca şi cum ai juca GTA cu codurile de la Counter Strike = ERROR.

Dacă nu aş fi cunoscut oameni minunaţi în această perioadă, persoane care m-au ajutat să înţeleg, nu doar să memorez, care au făcut ca până şi inutilitatea informaţiilor acumulate şi iluzia că într-adevăr învăţăm ceva, să fie acceptabile cu ajutorul discuţiilor cu adevărat folositoare… aş fi putut spune fără remuşcări că liceul n-a fost decât o pierdere de vreme. Dar iată că nu pot face asta.

Aveam impresia că după ce voi termina clasa a XII-a, poate că totuşi voi regreta că n-a durat mai mult, că n-am învăţat mai bine, că nu m-am implicat destul… dar m-am înşelat. Mi-e dor uneori de cei pe care i-am menţionat mai sus, deşi aş prefera să ne-ntâlnim în alte circumstanţe. În rest, nu mă cuprinde niciun fel de nostalgie, niciun regret, nimic. Când rememorez această perioadă, am acelaşi sentiment de „what the f**k am I doing here?!” pe care-l aveam şi atunci.

Ramona Nemeş

 

ramonaRamona Nemeş a absolvit Liceul Teoretic Onisifor Ghibu Oradea în anul 2011, secţia Engleză – Franceză, clasa prof. Lilla Sándor Adel. În prezent este studentă la Secţia de de Teologie Pastorală a Facultăţii de Teologie Greco-Catolică, Departamentul  Oradea, secţie a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca.  

 

 

2 comments

  1. romika

    foarte frumos!succes!

    Like

Leave a Reply to NemesisRa Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: