Oare în câte infinituri se măsoară cerul? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce este existența? Răspunsul la aceste frământări se află într-un principiu suprem, într-o realitate transcendentă care susține și dă coerență întregii creații: Dumnezeu. Dumnezeu este scopul dintâi și cauza din urmă, un mult peste „absolutul” posibil de perceput de conștiința ființei, care presupune detașare de sinele orizontului pământesc și de umanul amorf al fiecăruia dintre noi. Acela ce ne este de toate nu a putut fi niciodată explicat printr-un sens ontologic particular, ci capătă definiții și venerații subiective în funcție de nevoile, dorințele, speranțele și convingerile fundamentale ale fiecărui individ în parte.
Un aspect cert însă e că Atotputernicul creionează principiile de anaforă și epiforă (totul începe cu El, totul se termină cu El) în ceea ce privește versurile cursului firesc al existenței, estompându-le într-un „tot” care Îi însumează calitatea de izvor al ființei omniprezent, omniscient și omnipotent. Esența vieții, efemeră și indubitabil păcătoasă, stă în capacitatea de a privi conceptul de „întreg”, imposibil încă de conștientizat în totalitate (Dumnezeu), nu ca pe o hiperbolă, ci ca pe un oximoron dintre El și ființă, acesta iubind (în cel mai propriu sens posibil) ființa, chiar și în ciuda nelegiuirii omului, demonstrată de Adam și Eva și menținută progresiv chiar și în „Edenul” de azi.
Angoasa condiției umane conferă, paradoxal, adevăratul sens al vieții. În momente de apogeu, când sufletul pare copleșit de propria fragilitate, se revelează puterea lui Dumnezeu ca singura temelie neclintită a existenței. În fața limitelor omenești, a finitudinii și a neputinței rațiunii, divinitatea se afirmă, se valorifică drept ceva inexplicabil care dă sens haosului aparent. Prin abilitatea Lui de a transcende timpul, spațiul și condiția umană, Dumnezeu scoate omul din absurditate și îl ancorează într-un sens superior care nu are nevoie să audă cuvinte precum „De ce?”
În inima fiecăruia dintre noi pulsează ecoul sufletului colectiv al Creatorului, sângele devenindu-ne un fragment din dăruirea supremă pe care a experimentat-o universul. Și noi ne credem izvoare, dar nu suntem decât ape curgând din adâncimi care trădează taina ce ne ține în ființă. ,,Nimic fără El’’, scris în alb și veșnicie.
CARLA ARDELEAN
Carla Ardelean este elevă în VI F, diriginte prof. Diana Laslău. Acest text ne-a fost încredințat cu generozitate spre publicare de către dna Laslău, care este și profesoara de Limbă și literatură a Carlei, căreia îi mulțumim.
LOGO paper 