Am un trandafir. Un dulce, îmbietor trandafir. Îl admir dureros de obsesiv în fiecare minut, în fiecare secundă, în fiecare viață de muribund și încă o dată până când privirea mea îi șterge cu batista divină toate semnele de uscăciune de pe petalele-i din praf de ideal ce-mi desmiardă sufletul până la ultima sclipire. Când îmi aplec privirea asupra lui, simt cum farmecul-i etern mă fascinează cu aceeași intensitate cu care mă frânge, mă sfâșie, mă urmărește până mă smulge complet din propriul „eu” pe care acum simt că nici nu-l mai cunosc. Absolutul său îmi e simfonie pentru ochii, estompându-se încet într-un „tot” (asertiv, fără hiperbolă) ce-mi defineşte întreaga existență, acea existență care o eclipsează în neant pe cea pământească.
Și-mi șoptește trandafirul meu promisiuni ca niște revelații fără concept de imposibil și urlă din roșul său aprins și agonizant cu aspirații spre venerație. Când vreau să îl miros, să mă-mbăt de infinit, spinii lui îmi scrijelesc degetele și, totuși, nu pot să mă desprind. Simt cum o forță superioară inaccesibil de conștientizat de mine îmi înrădăcinează degetele suferinde în prețul pentru a atinge veșnica efemeră a parfumului florii. E singura durere care, paradoxal, lasă cicatrici ce încântă. Singurul chin care devine limbaj al conexiunii autentice, care respiră prin plăcerea mult prea transcendentă.
Când îi ating tulpina trandafirului, spinii îmi deschid pielea cu o tandrețe crudă și îmi fac degetele să plângă în roșu. Sângele curge încet și în clipa aceea mi se pare că nu există culoare mai frumoasă pe lume. Îmi șterg mâna cu un șervețel, iar roșul dispare de pe piele ca un vis scurt. Dar pe țesătura albă rămâne pata adâncă, îmbibată, încă vie. Îl arunc într-un colțisor unde s-au strâns mii și mii de alte șervețele, jertfe tăcute în propriul meu război și continui să-mi admir preaiubitul trandafir cu o privire care vrea să-l disece în toate nuanțele lui, cu o admirație nu blândă, dar mai degrabă disperată.
Dar iată că sosește un nou (ano)Timp, iar petalele-i cad încet, fără milă, purtând cu ele parfumul viselor mele. Îl ating o ultimă dată. Îl iubesc tocmai pentru că mă hipnotiza, pentru că mă rănea, pentru că nu mințea niciodată, el doar zicea complex de banal “ai simțit!”. Îl ating o ultimă dată, știind că iar voi sângera și totuși dorindu-mi asta din toată inima, fiindcă există răni care nu distrug, ci luminează.
Dar oh, nu mai am un trandafir…
Carla Ardelean este elevă în VI F, diriginte prof. Diana Laslău. Acest text ne-a fost încredințat cu generozitate spre publicare de către dna Laslău, care este și profesoara de Limbă și literatură a Carlei, căreia îi mulțumim.
LOGO paper 