Awakenings este un film dramatic apărut în 1990, regizat de Penny Marshall, realizat în Statele Unite ale Americii, care prezintă povestea unor pacienți afectați de encefalită letargică. Filmul a apărut ca adaptare cinematografică a cărții scrise de neurologul Oliver Sacks, fiind conceput pentru a aduce în atenția publicului limitele medicinei moderne și importanța conștiinței și a trăirii autentice a vieții.
In viziunea noastra nu este un film despre boală. Este un film despre timp. Despre ce pierdem. Despre ce nu mai știm să facem.
Pacienții din film sunt captivi în propriile corpuri, suspendați între viață și moarte. Iar când tratamentul le oferă, pentru scurt timp, șansa de a se trezi, nu asistăm la un miracol medical, ci la o lecție dureroasă despre ce înseamnă să trăiești cu adevărat.
Replica „oamenii au uitat să trăiască” nu este doar o observație,ci o acuzație adresată unei lumi care există, dar nu simte. Leonard se trezește brusc într-o viață pe care nu a apucat să o construiască. Pentru el, fiecare gest devine esențial: muzica, dansul, atingerea, libertatea. El nu vrea mult. Vrea tot ce alții risipesc zilnic.
Momentul cel mai sfâșietor al filmului vine atunci când efectele tratamentului încep să se piardă. Leonard simte că se întoarce în întuneric. Corpul nu îl mai ascultă. Mintea începe să se rupă. Într-un ultim gest de luciditate, îi cere doctorului Sayer: „Fă-o pentru mine.” Să îl filmeze. Să lase o dovadă că a existat. Că a fost viu. Că, măcar pentru o clipă, a trăit.
Acea cerere este devastatoare. Nu e despre medicină. Este despre frica supremă a omului: să treacă prin lume fără să lase nicio urmă. Leonard nu vrea să fie salvat. Vrea să fie amintit. Awakenings lovește tocmai prin contrast. Cei considerați „bolnavi” prețuiesc fiecare secundă, în timp ce oamenii „normali” trăiesc pe pilot automat. Ne grăbim. Amânăm. Uităm. Exact ceea ce Leonard nu își permite.
Finalul filmului nu oferă speranță ușoară. Oferă adevăr. Uneori, viața nu înseamnă cât durează, ci cât de intens este trăită. Iar Awakenings ne obligă să ne întrebăm, fără menajamente: suntem vii sau doar funcționăm?
Pentru că, poate, cei care au uitat cu adevărat să trăiască nu sunt cei imobilizați în paturi. Suntem noi.
Orosz Denisa & Mierlut Alexandra
LOGO paper 