Trăim într-un sistem de învățământ care pune accentul pe rezultate, pe medii și pe statistici. La final de semestru, suntem evaluați printr-un număr: 8, 9, 10. Dar acel număr spune foarte puțin despre cine suntem cu adevărat. Notele nu arată cât de curioși suntem, cât de creativi gândim sau cât de mult ne străduim — ele arată, mai degrabă, cât de bine știm să ne conformăm regulilor unui sistem fix.
În școală, elevul „bun” este cel care învață exact ce se cere, fără să pună prea multe întrebări. E răsplătit pentru că reproduce informația corect, nu pentru că o înțelege în profunzime sau o pune sub semnul întrebării. Asta înseamnă că, de multe ori, sistemul nu măsoară inteligența, ci obediența. Iar elevii care gândesc altfel, care pun întrebări incomode sau învață într-un ritm diferit, sunt adesea considerați „slabi” doar pentru că nu se potrivesc tiparului.
Un alt aspect ignorat este faptul că nu toți elevii învață în același mod. Unii rețin ușor informații auditive, alții au nevoie de exemple practice, iar alții gândesc vizual. Totuși, testele și tezele sunt la fel pentru toți, de parcă ar exista o singură formă de inteligență. În realitate, educația ar trebui să țină cont de aceste diferențe — pentru că un elev curios și pasionat poate învăța enorm, chiar dacă nu obține mereu note mari.
Mai mult, obsesia pentru note creează o presiune inutilă. Mulți elevi ajung să învețe din frică: frica de a nu dezamăgi părinții, profesorii sau colegii. Această teamă omoară plăcerea de a învăța. În loc să exploreze, să întrebe și să greșească, elevii caută răspunsul „corect” pentru a lua un 10. Și, paradoxal, tocmai greșelile — acele momente de încercare și eroare — sunt cele care dezvoltă gândirea reală.
Pe de altă parte, notele pot deveni o barieră între elevi. În loc să coopereze, mulți ajung să se compare, să concureze și să creadă că valoarea lor personală depinde de o cifră din catalog. Așa se naște o ierarhie falsă, în care cei cu medii mari sunt considerați „deștepți”, iar ceilalți — mai puțin valoroși. În realitate, succesul în viață nu se măsoară în note, ci în perseverență, curaj și capacitatea de a învăța continuu.
Desigur, notele nu pot fi eliminate complet; ele oferă un reper. Însă ar trebui completate cu evaluări care să recunoască efortul, originalitatea și progresul individual. Un elev care pornește de la o notă mică și ajunge, prin muncă, la rezultate mai bune, merită la fel de multă apreciere ca unul care a avut mereu 10.
Poate că ar trebui să privim școala ca pe un loc unde să înveți cum să gândești, nu ce să gândești. Adevărata inteligență nu se vede în catalog, ci în felul în care un om pune întrebări, găsește soluții și are curajul să fie diferit.
ALXIA POPA
LOGO paper 